Preludiul unui „blestem cu domiciul stabil“

O carte într-o pagină

30 martie 2013

1:00

Scris de:

blestem cu domiciul stabil„Dumitru Mihuț era un fel de bărbat pe care, doar privindu l, îți spuneai că nu i se poate întâmpla nimic interesant în viață. Trecea neobservat, dincolo de poarta școlii colegii nu l recunoșteau – de fapt nu l vedeau – iar cunoștințele se simțeau incapabile să i reconstituie în absență trăsăturile. Era mic, șters, încărunțise cu două¬zeci de ani în urmă, iar procesul – soarta celor mai mulți blonzi – se oprise brusc, transformându i capul într un ghem de lână nisipie. În realitate, nisipul părea să i caracterizeze întreaga făptură: pielea zgrunțuroasă, șofranie, în ciuda unui ficat excelent, ochii – chihlimbar cețos, dinții galbeni figurând în fișa dentistului care i făcuse proteza – nuanță 27. Vestimentația și o alegea în aceleași tonuri, nimeni nu și amintea să l fi văzut altfel decât în paletă abia diferențiată de maro, bej, coniac diluat.

Existența îi fusese la fel de ternă. Împlinise șaizeci și șase de ani, vreme de patruzeci predase științele naturale la un liceu bucureștean, era văduv de peste două decenii și fusese îndrăgostit o singură dată. Aceasta se petrecuse însă atât de demult, încât abia își mai amintea chipul fetei. Îi era colegă de cancelarie, amândoi profesori stagiari la Titu, și idila durase cam vreun an. Îl părăsise fără explicații, căci „nu suport culoarea maro, nici măcar la cafeaua cu lapte“ nu putea constitui un motiv serios. O despărțire fără convulsii chiar dacă, pentru o vreme, lui Mihuț i se întâmpla ca ascultând romanțe sau cântece de inimă albastră (mai ales în nopțile din luna mai) să i se umezească ochii.

Nu avea familie. Tatăl, medic militar, murise în primele luni de război pe Frontul de Răsărit, maică sa ceva mai târziu, din pricina unei infecții. Singura rudă relativ apropiată era un nepot de văr, Dan, tânăr, chipeș și cam blazat.În ziua în care încasase prima pensie – toamna lui 1990 – se încuiase în casă, făcându și ordine în sertare și idei. Nu se aștepta la surprize („m au ocolit ele în tinerețe, nu m or căuta taman acum“) și și ar fi putut desena cu exactitate harta existenței pentru următorii zece, douăzeci de ani, sau cât l-o îngădui Cerul în meleag. Își alcătuise chiar un soi de agendă de lucru. Se știa cam boem, delăsător, nu i plăceau disciplina și programul pedant și dacă, până acum, școala îl strunise, obligându l să respecte un anumit orar, îi era teamă ca, rămas de capul lui, să nu ajungă un bătrân decrepit, așa cum întâlnești îndeobște prin parcuri sau prin bodegi de periferie: expresii nesigure, haine ponosite cu canturi slinoase, gulere prea lungi în jurul gâtului slăbit, privire absentă, țigări ieftine, mototolite. Își fixă deci zile de scuturătură, o vizită lunară la Nufărul și alta la frizer, control semestrial la dentist și analize medicale minuțioase, plimbări zilnice de cel puțin o oră, indiferent de starea vremii. La fel de chibzuit își drămui bugetul. De două lucruri însă îi era cel mai teamă: să nu facă datorii și, adevărat coșmar, să nu fie obligat să dea meditații. Își compătimise din suflet colegii nevoiți s o facă și socotea un mare noroc faptul că la materia lui nu se prea înghesuiau amatori de lecții particulare.

Trecuseră trei ani de atunci și, se felicita, cu mici abateri, nesemnificative, respectase programul. Totul se desfășura după tipic. Se simțea bine, își umplea zilele cu o grămadă de fleacuri plăcute, nimic important și deci grav n avea să i se întâmple și asta îi dădea o stare de călduță mulțumire. În sinea lui, se simțea foarte vertical, se credea capabil să și stăpânească și să și determine destinul.“

(Fragment din romanul „Un blestem cu domiciul stabil“ de Rodica Ojog-Brașoveanu, publicat de Editura Nemira)

 

 

769 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.