Să iubeşti înseamnă să-ţi droghezi fiul?

Scris de:

UN FILM PE SĂPTĂMÂNĂ

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. Fiecare dintre noi este ceea ce citește, ce vede, ce ascultă. În weekend, Epoca.ro te invită să (te) descoperi…

Premiera românească a săptămânii cinematografice trecute este „Rocker” al lui Marian Crișan. Cunoscut și pentru „Megatron”, scurtmetrajul care a a obținut un Palme d’Or, și pentru „Morgen”,  regizorul revine acum cu un al doilea lungmetraj în care alege o temă destul de riscantă. Ce și cum să vorbești din nou despre droguri și  toxicomani, ca să aibă un sens? Iar subiectul în sine pare ofertant. Un tată care-și iubește atât de mult copilul, încât îi face singur injecțiile cu doza zilnică de heroină. Plus un oarecare iz de misticism, nedus până la capăt. De fapt, asta este problema întregului film. Că aproape nimic nu este cu adevărat dus până la capăt. Că premisele sunt bune, dar totul se diluează și treptat își pierde din intensitate. Că niciuna dintre relații nu este cu adevărat aprofundată, nici măcar cea dintre Victor și fiul lui, Florin.

În primele imagini, un bărbat pe o pârtie de schi aşteaptă momentul potrivit să fure o pereche de schiuri. Apoi încearcă să le vândă pe stradă cuiva, oricui, insistent, la un preţ de nimic – comportament tipic drogaţilor în stare de orice ca să facă rost de bani. Apoi, un cadru cu acelaşi bărbat, noaptea, în dormitor, îngenuncheat în faţa patului, rugându-se înainte de culcare să i se vindece fiul de „patima” aia rea. Numai că momentul în sine, deşi ar trebui să fie măcar emoţionant, are ceva fals şi neconvingător – rugăciunea pe scenă sau filmată e o probă pe care puţini actori şi regizori o trec.

Ceea ce urmează s-ar putea rezuma cam aşa: o familie (sau ce a mai rămas din ea), o familie de oameni mediocri, cu vise (înfrânte) de artişti, care trăiesc în mizeria lumii postcomuniste cu apartamente vechi şi demodate, cu scări de bloc de filme horror, cu tot acel mic univers sordid, întunecat, murdar, gri, dublat în film şi de coşmarul drogurilor. Şi de muzica rock de amatori care repetă prin subsoluri, cu mijloace precare, se filmează cu telefonul şi vor să fie artişti. Iar în cazul de faţă arta e aproape automat sinonimă cu „paradisul drogurilor”.

Însă, ca și cum i-ar fi fost teamă să ducă până la capăt una dintre situaţii, regizorul le schiţează pe rând şi le lasă pe toate deschise sau, mai bine zis, prea deschise. Relaţia cu Laura (Ofelia Popii) şi cu băieţelul ei ar fi putut însemna mult mai mult, însă e nedefinitivată. Poate doar scena de o tristeţe sfâşietoare, când, de ziua băieţelului, la restaurant, dincolo de artificiile de pe tort şi de tricoul negru „cu cruci” care o înfioară pe femeie (Ofelia Popii pune şi o doză de umor bine-venită), se ghiceşte în ochii lui Victor o disperare cumplită.

La fel, scena în care un băiat din trupă face o criză după o petrecere cu prea multe droguri şi e dus la spital cu un taxi, după ce salvarea refuză să vină (de ce, nu e prea clar…), iar acolo îşi revine şi toată lumea se întoarce la leitmotivul filmului, „în pula mea”… Întregul moment este lipsit de sens, dacă nu cumva e doar o lecţie de genul „nu luaţi droguri că, uite, puteţi ajunge la spital.” Altminteri, el e folosit ca să lase loc scenei finală, la fel de ilogică. Băiatul din spital era toboşarul trupei şi, pentru că el nu mai poate cânta, Victor va trece el însuşi la tobe. Şi cu asta am încheiat povestea. Cum şi de ce era important ca Victor, bărbatul care îşi droghează singur fiul, care munceşte şi vinde tot ca să-i ia doza zilnică, bărbatul care fură şi se maimuţăreşte în faţa dealerilor ca să mai obţină o amânare de plată, cum şi de ce era important ca el să ajungă în ultima secvenţă la tobe cântând împreună cu fiul lui într-un concert fără miză e aproape de neînţeles. Toată drama interioară către care doar se schiţează trasee se încăpățânează să fie cumva netransparentă. Şi nu neapărat în cel mai bun sens…

Rămân însă câteva scene filmate excelent şi extrem de puternice, cum e cea în care băiatul îşi cere doza, numărând secundele, iar Victor stă jos, nu spune nimic şi toată drama e surprinsă în tăcerea lui în acele câteva secunde dinainte să scoată seringa şi să i-o înfigă în degetul cel mare de la picior. Naturalism greu de suportat pentru spectator! Şi mai e scena petrecerii, când se dezbate „filosofie” – de la Grecia antică şi până în prezent – printre „aburi” de alcool şi drog şi se spun adevăruri ca-n transă. Despre anarhie, desigur, deloc întâmplător. Despre anarhia lipsită de sens și de miză adevărată. Dar, din păcate, sunt doar momente disparate ce nu au efectul scontat împreună, în ciuda interpretării actorilor cărora cu greu ai avea ceva să le reproşezi. Dan Chiorean şi Alin State în cele două roluri, tată şi fiu, sunt în primul rând credibili. Iar Alin State reuşeşte performanţa de a fi respingător şi cuceritor în acelaşi timp. De menţionat şi Ionuţ Nicolae în rolul dealerului, echilibrat şi inteligent, la fel Ofelia Popii şi Crina Semciuc într-un rol complicat prin foarte multele lui tăceri ce trebuie suplinite.

Dacă miza filmului a fost tocmai să arate drama incapacităţii de a acţiona, drama unei situaţii fără ieşire, cu suferinţa ei cu tot şi cu asumarea durerii ca pe o cruce care trebuie cărată, atunci ea e atinsă. Nimic nu se schimbă, în fapt, de la primul până la ultimul cadru, nimic nu evoluează. Între două replici „în pula mea”, nu se schimbă nimic. O replică ce sună gol, fals şi fără acoperire de cele mai multe ori. Desigur, pentru a arăta găunoşenia unei generaţii şi a unei pături sociale. Dar cât? Şi până unde?

1063 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.