„Să nu lași banii să devină o problemă“

O carte într-o pagină

9 februarie 2013

10:08

Scris de: and

„De vreo două luni, tre­ceam printr-­o pe­rioadă mai grea. Fio­rul cu care scri­sul ne cu­tre­mu­rase vie­ţile se stin­sese, iar pro­ble­mele fi­nan­ci­are pă­reau să fi atins apo­geul. Încă mai re­fu­zam să vor­bim des­pre bani, dar sim­ţeam că ne nevrozăm nu­mai când pu­neam mâna pe ei ca să­-i dăm pe ceva. Ştiam că Fizz îi îm­păr­ţise în pli­curi, pentru di­verse chel­tu­ieli – zi­are, lapte, co­lo­ni­ale, ben­zină, me­na­jeră, chi­rie, cu­rent elec­tric, gaze – şi cal­cula to­tul până la ul­tima ru­pie.

Prefăcându­-ne că fă­ceam cu to­tul şi cu to­tul al­tceva, ne­-am tre­zit că pe­tre­ceam ore bune în fie­care zi pu­nând la cale tot fe­lul de pla­nuri ca să mai eco­no­mi­sim.

Re­nunţă la abo­na­mentul la ziar – îm­pru­mută­l de la ve­ci­nii de jos. În fe­lul ăsta eco­no­mi­seam cam trei­zeci de ru­pii.

Con­ce­di­ază me­na­jera. Spăl eu va­sele; Fizz mă­tură şi şterge pe jos. Şapte­zeci şi cinci de ru­pii.

La fie­care două zile, du­-te până la Bijwara Chowk şi cum­pără le­gume de la pi­aţa an­gro. Cum­pără unt Amul la pa­che­ţele de 100 g, în loc de 500 g, şi ai grijă să ţină.

Nu mai lua bi­ci­cleta – mergi pe jos (asta nu era greu – aveam deja ceva ex­pe­ri­enţă).

Gata cu lo­cu­rile de la bal­con; de acum îna­inte, la stalul de sus.

Fizz lua fie­care mo­nedă care-­i că­dea în mână şi o pu­nea de­o­parte, într­-o cutie ve­che de ti­ni­chea de la Bournvita; iar la sfâr­şi­tul săp­tă­mâ­nii scotea ba­nii, ca să vadă cât de mult reu­şise să strângă.

Spre pro­funda mea dezamă­gire, grija ba­ni­lor ajun­sese să mă pre­o­cupe mai mult de­cât scri­sul.

Ăsta era un eşec mai mare de­cât în­cer­ca­rea mea de a scrie. Cu mulţi ani în urmă, fu­sese sin­gu­rul lu­cru pe care i-­l ce­ru­sem lui Fizz. Ca, orice s-­ar fi în­tâm­plat, să nu lă­săm ba­nii să de­vină o pro­blemă în vie­ţile noas­tre. Dacă îi aveam, să­-i chel­tuim. Dacă nu-­i aveam, să nu ne în­grijo­răm în le­gă­tură cu asta. Şi, în ci­uda mo­men­te­lor di­fi­cile prin care tre­cu­se­răm, ea se ţi­nuse de pro­mi­si­une. Ştiam că­-i era greu. Să-­i ţină piept unui duş­man că­ruia nici mă­car nu-­i putea rosti nu­mele.

Dar era un duş­man de care eu mă te­meam mai mult de­cât de orice al­tceva. Îl vă­zu­sem mă­ci­nând mă­run­ta­iele fa­mi­liei, cla­nului şi pri­e­te­ni­lor mei. În­ghi­ţind clasa de mij­loc. Pre­cum fe­mela ţânţa­ru­lui ano­fel, ţi­-o tră­gea de două ori. Su­gea seva idea­lis­mului şi­-şi lăsa vic­ti­mele în fri­gu­rile zgâr­ce­niei. Era un duş­man a că­rui sim­plă atin­gere, eram con­vins, ne de­zu­ma­niza.

Ba­nii, mai mult de­cât orice al­tceva, îi fă­cu­seră pe oa­me­nii mari să scadă în sta­tură.

În­ce­pu­sem să mă în­grijo­rez atunci când Fizz su­ge­rase că, după ce­şi ter­mina orele la şcoală, ar fi putut să pre­dea la cur­su­rile acelea, InstaEnglish, care le pro­mi­teau ti­ne­rilor as­pi­ranţi: „Vor­beşte ca un gen­tle­man în doar 60 de zile!“ „De la Hello la Bye­Bye!“ „Dacă nu eşti mul­ţu­mit, îţi dăm ba­nii îna­poi!“ „Poţi să de­vii un yan­keu de primă ­clasă!“

Cur­su­rile se ţi­neau seara, în in­cinta şcolii, du­rau câte o oră fie­care şi erau frec­ven­tate de tot fe­lul de oa­meni: bă­ieţi ve­niţi de prin ora­şele mici, cum ar fi Punjab, Haryana şi Himachal Pradesh, fete care deja îşi fă­ceau pla­nuri de nuntă şi alţi ci­u­daţi aflaţi într­un mo­ment de cum­pănă al ca­rie­rei, având im­pre­sia că o spo­ială de fraze en­gle­zeşti avea să le schimbe vie­ţile. Dacă Fizz ac­cepta să pre­dea la un ase­me­nea curs timp de şai­zeci de zile, ar fi pri­mit două mii de ru­pii.

Ăsta era într-­ade­văr un sem­nal de alarmă. Oră­şe­lul – mi­cul oraş – în­ce­puse să ne in­fec­teze.

Bu­că­tă­ria era mică, aşa că stă­team în ca­drul uşii, cu bra­ţele spriji­nite de toc.

Am spus: „Tre­buie să re­nunţ. Pur şi sim­plu nu merge.“

Ea a zis: „Ter­mină-­l. O să ştii mai bine atunci ce ai de fă­cut.“

Eu am răs­puns: „S­-a ter­mi­nat. Am ştiut asta de săp­tă­mâni bune. Tre­buie să-­l las în­colo. Nu am scris ni­mic care să me­rite să fie citit.“

Ea a zis: „Nu e aşa.“

Eu am spus: „Ba da. Cel mai grav este să ajungi să crezi că tot ceea ce scrii are şi va­loare.“

Ea a răs­puns: „Cred că eşti prea as­pru cu tine.“

Eu am zis: „Fizz, nu e ni­mic acolo. Ţii minte doar: Lu­mea e plină de cărţi pe care nu le­a citit ni­meni ni­ci­o­dată. Vezi să nu scrii şi tu una la fel.“

Ea a lă­sat cu­ţitul de­o­parte, a ve­nit la mine şi m­a luat în braţe. Mi­-am aple­cat ca­pul ca s­-o să­rut. Avea fruntea umedă acolo unde în­ce­pea li­nia pă­ru­lui, iar buza de sus îi era aco­pe­rită cu bro­boane fine de transpi­ra­ţie.“

(Fragment din romanul „Alchimia dorinței “ de Tarun Tejpal, publicat la Editura Nemira)

755 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.