„Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe” sau „a iubi” şi „a ucide” sunt sinonime

Cultură Special

9 februarie 2013

14:51

Scris de:

UN FILM PE SAPTAMANA

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. Fiecare dintre noi este ceea ce citește, ce vede, ce ascultă. În weekend, Epoca.ro te invită să (te) descoperi…

De curând intrat în cinematografele din România, „Amour”, filmul care a câştigat a patru premii importante la Festivalul de la Cannes de anul trecut – Palme d’Or, Cel mai bun regizor (Michael Haneke), Cea mai bună actriţă (Emmanuelle Riva) şi Cel mai bun actor (Jean-Louis Trintignant) –  este o poveste de dragoste… Dar nu vă lăsaţi înşelaţi de titlu, n-are nicio legătură cu poveştile de amor epuizate de cinematografie. Şi nici nu e cea mai potrivită alegere pentru nou intrata în „tradiţie” Valentine’s Day. Poate doar dacă simțiți nevoia de a face un duș rece.

„Amour” e un film chinuitor, un film care-ţi aruncă în aer toate clişeele despre dragoste, un film în timpul căruia se întâmplă adesea să nu mai poţi respira, să simţi nevoia să pleci, să ieşi din sală. Un film care apasă toate butoanele posibile, creând un tip de emoţie aproape epidermică şi în care tendinţa către naturalism e dusă în anumite momente până dincolo de limita suportabilului.

Un cuplu de octogenari, Anne şi Georges, urmăriţi în apartamentul lor din Paris, în toată perioada în care Anne se pregăteşte să moară. Micul lor univers de profesori de muzică pensionari, la apusul unei existenţe, se tulbură cu totul când, într-o dimineaţă, în micuţa lor bucătorie, după ce îi aşază pe masă oul fiert, Anne rămâne cu privirea în gol, împietrită. Un accident vascular, urmat de o operaţie nereuşită, o va transforma într-o invalidă, cu o paralizie pe partea dreaptă. Iar starea i se va degrada încet, încet, încet

Filmul se deschide cu o imagine simplă, aşa cum vor fi toate cele care vor urma, o sală în timpul unui concert şi muzica… Este ultima seară dinainte să înceapă calvarul sfârşitului. În cuvintele lor, în gesturi, în seninătatea cu care-şi vorbesc se întrevede secretul unei relaţii de iubire care durează de-o viaţă. Iar prima scenă în care ea, revenind din spital, în salonul din apartamentul lor, îl roagă s-o ajute să se mute pe fotoliu e filmată ca o tulburătoare îmbrăţişare de dragoste. Regizorul lasă timp timpului real să se desfăşoare, lasă timp fiecărei clipe să respire şi să curgă torturant. Gesturile minore – cât îţi ia să traversezi o încăpere, să te înveleşti, să-ţi pui ochelarii doar cu mâna stângă, să deschizi o carte, să aşezi sacoşele cu cumpărături, micile conversaţii banale care ţes o lume de relaţii fine şi indestructibile –, toate  sunt arătate cu o cruzime și o delicatețe exasperante şi epuizante.

În detaliu, în cel mai mic detaliu sunt urmărite momentele de intimitate, în care el o spală pe cap, o ajută să se ridice de pe WC sau să facă exerciţii cu piciorul paralizat, mergând spre cele în care degradarea fizică e din ce în ce mai mare şi încearcă s-o hrănească, iar mâncarea îi curge din gură, în spatele lor regizorul lăsând să se nască simplu şi dureros o poveste de dragoste care de obicei este expediată în cuvintele „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.

Cu o duioşie şi o putere de a înţelege duse la extrem, Georges, soţul care se trezeşte brusc într-o situaţie fără ieşire, şi-o asumă şi încearcă s-o facă fericită. Deşi chinuitor de emoţionante, nu scenele în care o ajută să-şi învingă neputinţa fizică, totul cu un calm imperturbabil, sunt cele care lasă la vedere iubirea. Ci alte câteva şi mai chinuitoare prin frumuseţea lor simplă: o dimineaţă în bucătărie, când el îi povesteşte o amintire din copilărie, iar ea îl soarbe din ochi cu priviri de adolescentă îndrăgostită, uitând că are mâna dreaptă paralizată; o seară în care ea îi citeşte horoscopul la lumina caldă şi difuză a unui lampadar în salon; sau el încercând s-o facă să cânte „Sur le Pont d’Avignon…”, când deja boala a avansat şi ea de-abia poate articula cuvintele.

Filmul curge încet, în ritmul în care se scurge viaţa, în apartamentul lor cel spațios, tot mai departe de lumea de afară, din care prea rar ajunge ceva la ei: vizita fiicei sau a unuia dintre elevii ei, ajuns muzician celebru. Toate aceste momente nu fac decât să arate că înăuntru viaţa are alte coordonate, că deja între ei şi restul lumii s-a aşezat ceva…

Când tensiunea suferinţei atinge un punct dincolo de care nu mai e decât moartea, Georges, îngerul cel bun, care îi liniştea strigătele de durere cu o atingere pe mână şi o poveste veche, face singurul gest justificat în acel moment. Justificat pentru punctul până la care personajul (o interpretare tulburătoare a lui Jean-Louis Trintignant) evoluase până atunci. E dimineaţă, pe fereastră se zăresc clădirile Parisului, ea, e în pat şi ţipă, el îi mângâie mâna încet, îi spune o poveste. Apoi un gest surprinzător. Şi se face linişte. El pleacă şi se întoarce cu buchete de flori. Le taie încet, cu foarfeca, floare după floare, într-un ritm insuportabil, cu mişcări neîndemânatice, şi le lasă să cadă în apa din chiuvetă. Pe urmă începe să-i scrie scrisori interminabile. Până când, într-o zi, o descoperă în bucătărie, spălând vase, şi pleacă împreună pe uşa apartamentului…

Dacă a iubi şi a ucide pot deveni vreodată sinonime, cu siguranţă se întâmplă în filmul lui Haneke. Este o poveste pe care trebuie să o vedeţi mai ales dacă aţi trăit cu iluzia că iubirea înseamnă doar poezie.

1753 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.