Sîntem trei oase transmigratoare și ne e foame

O carte într-o pagină

19 februarie 2013

1:00

Scris de:

Iulian Tanase - Oase migratoare „1.

Sîntem trei oase transmigratoare și ne e foame. Sîntem un suflet care locuiește într-un sertar și ne e foame. Ne spunem unul altora povești pe care fie le inventăm pe loc, fie ni le amintim cine știe de cînd, și ne e foame. Visăm doar ceea ce am trăit, și ne e foame. Cînd închidem ochii, vedem cum trecutul, prezentul și viitorul se topesc într-o pastă gălbuie de consistența mierii de albine, și ne e foame. O gospodină din Edenkoben, ultima reîncarnare a celui căruia i se spunea Einstein, pune timpul topit în borcane și le leagă bine la gură, noi o urmărim cu toate cele 365 de priviri ale noastre (366, în anii bisecți), și ni se face foame. Sîntem niște oase de vită norocoase, și ne e foame. Ne e foame pentru că știm și înțelegem. Noi știm că Fotografului îi place cafeaua, știm și motivul pentru care păstrează zațul cafelelor într-o pungă pe care o ține în dulapul de sus din bucătărie, și înțelegem că exact de acest zaț ne este acum foame. Noi, aceste oase de vită despre care nimeni altcineva, cu excepția unuia singur, nu ar putea spune că sîntem un suflet, știm că Hoppipol ne așteaptă pe masa din bucătărie, foamea pe care noi o simțim este viața pe care el o presimte, și Fotograful va turna din punga de sus un strat de zaț pe o bucată de lemn, iar noi, acest suflet de os care sîntem, vom deveni încă o dată altcineva, un altcineva care ne va purta ochii și gura. Noi sîntem mereu același suflet oricîte chipuri diferite am avea.

 

2.

Prima căsnicie a Fotografului a avut o durată efemeră. A simțit nevoia să divorțeze la nici o lună de la încheierea contractului de căsătorie, însă, din comoditate sau mai degrabă din jenă față de părinții lui care tocmai se pregăteau să sărbătorească patruzeci de ani de căsnicie, Fotograful a mai lungit-o puțin. Căsnicia a durat vreun an și ceva, ceea ce, raportat la durata tuturor căsniciilor din lume, de cînd a început lumea să se căsătorească cu acte, nu înseamnă nimic. Ai închis ochii, i-ai deschis, și anul a și trecut. Pe vremea cînd sentimentele încă aveau textura speranței că lucrurile ar putea merge totuși bine, soția Fotografului s-a întors de la magazin cu un rasol de vită, pe care Fotograful l-a preschimbat într-o ciorbă din care el și soția au mîncat o dată, poate de două ori. Ea a fost aceea care, cu intuiția pe care inclusiv femeile care sînt aproape de un divorț o au și o practică, a pus deoparte cele două bucăți de oase, care aveau să devină atît de importante în viața Fotografului. I le-a arătat, uite ce bine arată oasele astea, erau într-adevăr două oase foarte reușite, așezate unul lîngă celălalt, la o anumită distanță, ar putea fi doi ochi foarte frumoși, nici nu mai contează că acestor ochi le lipsesc tocmai ochii, nu tu iris, nu tu cristalin, nu tu nimic, cît despre retine, care fac ochii să nu fie doar două piese de muzeu așezate în nișele orbitelor, nici nu poate fi vorba. Orbitele de aer ale oaselor de vită ar putea fi totuși umplute într-un fel sau altul, și vom vedea în curînd cum anume se va întîmpla asta. Apoi, la scurt timp, celor două oase li se va alătura un al treilea os, tot de vită, apărut din spuma unei alte ciorbe, pe care tot Fotograful a făcut-o, nu înainte ca tînăra și frumoasa lui soție de care urma să divorțeze să se întoarcă de același magazin cu o altă porție de rasol. Al treilea os avea să devină gura de care ochii, așa cum se va dovedi în această poveste, aveau nevoie ca de aer. De pe urma primei sale căsnicii, Fotograful s-a ales cu aceste trei oase de vită, alții nu se aleg nici cu atît.“

 

(Fragment din volumul Oase migratoare de Iulian Tănase, publicat de Editura Nemira)

613 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.