Sinuciderea, trofeul lui Năstase

Exclusiv

18 aprilie 2013

16:59

Scris de:

nastaseDupă experienţa închisorii, Adrian Năstase a învăţat şi el lecţia sentimentalismului impresionist, a discursului care stârneşte valuri de compasiune şi odată cu ea, iertare, încredere şi multe alte sentimente din sfera pozitivului. Căci românul e născut nu ştiu dacă poet, dar sentimental sigur. Puţin sirop şi reacţionează imediat. Şi după ce ani întregi, în perioada de glorie şi strălucire (în care, trebuie să fim cinstiţi, parcă am trăit ceva mai bine decât sub ilustra oblăduire a preşedintelui care a cucerit o ţară întreagă cu câteva lacrimi), Adrian Năstase s-a remarcat printr-o aroganţă nedisimulată, aseară s-a gândit că e mai bine să joace o altă carte. Ceea ce s-a întâmplat în ultimul an i-o permite prea bine, tentativă de suicid, deci o altă viaţă, o viaţă nouă, o cotitură majoră, un alt om. O schimbare de discurs nu poate fi decât benefică, vii cu fiul, vorbeşti despre sentimentele mamei, mai că stă să pice o lacrimă.

Eu fac parte dintre cei care au crezut că tentativa de suicid de acum aproape un an a fost reală, care i-au detestat pe cei care numărau picăturile de sânge şi împroşcau cu mizerii pe Facebook, la televiziuni şi prin ziare, care pe unde putea. Era vorba de viaţa unui om, de momentul lui de slăbiciune, era vorba de a-ţi păstra demnitatea şi calitatea umană, căci la un moment dat te simţeai parcă într-un circ al cruzimii, în care cei din jur erau îmbufnaţi că n-a curs mai mult sânge, că erau supăraţi că pistolul n-a nimerit carotida ca să moară şi punct. Dar… aseară Adrian Năstase a făcut cumva acelaşi lucru. A venit chitit să arate în faţa naţiunii că tentativa lui a fost adevărată. Un fel de chelu-şi pune mâna-n cap. Şi a defilat cu acest act, sau gest, sau cum doriţi să-i spuneţi, de parcă ar fi fost un fel de trofeu ce trebuia arătat: Iată, priviţi şi ascultaţi, eu chiar am vrut să mă omor… iată cicatricea!

De ce anume tentativa de sinucidere s-a transformat într-un merit e cumva simplu de explicat pe acest fond sentimentaloid. Apropierea de moarte, suferinţa până în preajma morţii, îţi conferă un fel de aură de erou. Cu atât mai mult asumarea acelui moment, dublată de povestea cu scrisorile, cu familia, cu mama etc. Şi totuşi, de-abia gestul lui de aseară a început să miroasă a impostură. Tocmai pentru că există o anumită decenţă în preajma unei suferinţe care te duce până în pragum mormântului, tocmai pentru că nu poţi să ieşi la defilare cu rana pe care ţi-ai făcut-o când ai vrut să-ţi tai venele. E acolo ceva atât de intim şi de profund al tău, o legătură tainică între tine şi tine, care-ţi aduce aminte acea clipă în care ai fost atât de disperat şi de pierdut, încât ai vrut să nu mai vezi niciodată soarele, mama, copii… Şi cum poţi veni apoi în faţa camerei gata, gata să-ţi desfaci gulerul de la cămaşă ca să explici mai bine şi mai limpede şi mai pe înţelesul telespectatorilor pe unde a intrat glonţul şi pe unde a ieşit…

Nu! Ceea ce a făcut Adrian Năstase nu a fost un exerciţiu de sinceritate. Dimpotrivă. A fost doar un mic spectacol. Scopul scuză mijloacele, spunea nemuritorul Gambetta…

2500 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.