Soderberg versus Tarkovsky. Sau de la Einstein la Vasile cel Mare

Exclusiv

27 februarie 2013

10:14

Scris de:

Se împlinesc 10 ani de la premiera filmului Solaris regizat de Steve Soderberg, remake-ul sau mai bine zis re-ecranizarea  capodoperei lui Stanislaw Lem. Cu tot sprijinul criticii, care l-a clasat peste ecranizarea lui Tarkovsky din 1972, a fost un fiasco financiar. George Clooney (rolul principal) a acuzat atunci promovarea inadecvată. Un film psihologizant, meditativ a fost marketat hollywoodian, departe de ideatica şi pretenţiile realizatorilor, ca fiind o poveste de iubire inter galactică. Şi totuşi, în opinia mea, filmul lui Soderberg chiar nu este o reuşită. Dar din cu totul alte motive decât cele care au determinat eşecul încasărilor. Şi este net inferior variantei semnate de Andrei Tarkovsky.

Romanul „Solaris” apare în 1961 şi este construit pe mai multe paliere. Unul acţional ce urmează experienţa  limită a personajelor,  a zbaterilor  interioare în confruntarea cu un fenomen de neînţeles. Un altul, al ilustrării unor concepte ştiinţifice printr-o parabolă filosofică. Trecuse mai bine de jumătate de secol de când Einstein reconfigurase viziunea asupra lumii. Prin teorii revoluţionare descria Spaţiul ca fiind curb, o curbură determinată de suma tuturor maselor, fenomen ce conduce la o formă deschisă sau închisă a Universului. Heisenberg dezvoltase ideile legate de relaţiile de incertitudine ce păreau osatura  unor noi teorii ale materiei definită într-un Spaţiu curbat şi un Timp neomogen. În filosofie, Husserl introdusese deja pardigmele intersubiectivităţii şi ale Eu-lui  transcedental, iar Heidegger reuşise să impună conceptul dassein-ul,  al omului aruncat în lume.

Stanislaw Lem gândeşte şi scrie Solaris sintetizând parcă toate acestea (intuitiv sau nu)  în perioada post stalinistă, într o Polonie care se reface moral şi identitar sub influenţa, invizibilă deocamdată, a Bisericii Catolice. Printr-o intuiţie extraordinară el suprapune alegoric viziunea Credinţei Creştine peste o epică ştiinţifică, povestea  intrării în relaţie cu o Entitate Transcedentală, entitate care  impostaziază material dorinţele, obsesiile subconştientului.

Psihologul Kris Kelvin ajunge pe o staţie orbitală-laborator care studiază, o planetă stranie, Solaris; un ocean gânditor care gravitează în jurul a doi sori. Ajuns aici la chemarea lui Gibarian, vechi prieten, unul dintre cei trei savanţi rămaşi pe staţia de cercetare, ia contact cu oceanul protoplasmatic despre care scrisese mai multe studii.

Trezindu-se  din  episodul de somn de după sosire, se regăseşte în prezenţa, soției care se sinucisese în urmă cu zece ani! Curând îşi va da seama că şi ceilalţi savanţi de pe staţie sunt  vizitaţi de creaturi ce întrupează obsesii şi fiinţe îngropate în subconștientul lor. Aceşti ne –umani,  “false” întruchipări sunt infinit reproductibile. Trimise  de Solaris, ele posedă inteligenţă şi iau fiinţă din biţii de informatie extraşi în timpul somnului, din memoria celor de pe staţie. Mai sunt şi indestructibili(e) – Harey, soţia lui Kelvin, se auto-reparară după  răni devastatoare. Speriat şi deranjat de prezenţa pseudo-soţiei are câteva tentative de a o ucide. Nereuşind devine şi mai legat de această femeie creată din propriile amintiri, dorințe, emoții, vise, dar şi din sentimentul devorator al culpei.

Cele două ecranizări urmează  împletirea  acţiunii  romanului, dar abordarea este foarte diferită. Andrei Tarkovsky propune o introspecţie analitic-progresivă despre Puterea  Spiritului. O introspecţie care porneşte de la înţelegerea mentalului personajului său pentru a ajunge la perspectiva misterului ce acoperă propriul Sine. Este un itinerariu iniţiatic spre esenţa Eu-lui. Tarkovsky experimentează  incertitudinea şi tensiunea unei angoase ce ajunge gradual până la un catharsis mental. Kris este incompetent sufleteşte în a-şi înţelege esenţa existenţei. Descoperă că vrea să ştie ce se află dincolo de vălurile în  straturi suprapuse ale rutinei, văluri care acoperă sensul propriei fiinţe. Pentru asta va parcurge un lung drum  până la adevărul ontologic care îi poate aduce izbăvirea, adevăr atins doar prin  trăirea iubirii în dimensiunea esenţialtăţii. Fără o declaraţie explicită, această Zonă din filmul lui Tarkovsky are o vibraţie ce vine parcă din patristica Sfinţilor Părinţi.  „Nu e nimic mult, când oamenii iubesc puţin, asa cum nu este puţin, când oamenii iubesc mult“, afirma enigmatic Vasile cel Mare.  Iar legat de  maniera în care Solaris îl tentează pe Kris cu posibilitatea de a atinge nemurirea, ocazie de a cunoaşte esenţa lui Dumnezeu, aş adăuga o altă spusă tot a lui Vasile cel Mare şi care redă parcă dimensiunea teologică a filmului: „Dacă nu cunoaştem  esenţa lui Dumnezeu nu cunoaştem nimic din El”.

Chiar dacă limbajul cinematografic este marcat de  puţinătatea mijloacelor tehnice, varianta rusească este mult mai cinematică în ciuda lungimilor cadrelor şi ale dialogului. Simţim acea atingere de aripă a iubirii ca unică soluţie a căutării de sine. Propunerea lui Tarkovsky, o meditaţie despre drumul spre propriul eu transcedental este infinit  mai bogată în sensuri şi mult mai poetică.

În schimb Soderberg se axează  pe erotismul şi iubirea eroului pentru soţia sa. Mare maestru al ritmului montajului şi al obţinerii atmosferei filmice prin exploatarea registrului cromatic rece, el nu reuşeşte să treacă dincolo de ilustrarea erosului în accepţiunea bunului simţ comun. Nu pentru că ar fi un regizor slab, ci pentru că vine din cultura unui cinema de forţă, care trebuie să seducă rapid şi fără apel publicul larg, un cinema care nu dă prea mare importanţă meditaţiei filosofice, observării nuanţelor,  rafinamentului privirii ambientale. Regizorul american reţine din metafizica romanului marelui autor polonez doar epicul şi poezia unei relaţii de iubire dincolo de moarte.

Dar dincolo de această mică analiză comparativă, Solaris merită toată gratitudinea. Învingând percepţia noastră de azi, setată pe fragmentar şi discontinuu, care ne face incapabili să ne concentrăm asupra unui subiect mai mult de câteva minute, romanul trebuie citit pentru a putea gusta împreună şi prin comparaţie cele două ecranizări.

Capodopera „Solaris” nu trebuie receptată numai ca pe un roman excepţional, un discurs poetic ce ridică genul SF în zona filosofiei şi a transcendenţei. Ci ca pe o experienţă completă în care putem deveni din nişte simpli cititori sau spectatori, parteneri peste spaţiu şi timp ai unor mari creatori: Stanislaw Lem, Andrei Tarkovsky şi chiar Steven Soderberg.

2380 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.