Speranță și fatalitate

Special

21 decembrie 2012

10:18

Scris de:

palatul cotroceniPe fondul unei indiferenţe și al unei neîncrederi aproape ostile ale electoratului român, campania electorală se derulează aproape de „ultima sută de metri”, în continuare neinteresantă, lipsită parcă de o vitalitate adevărată, „zgomotul” egal pe care îl produc cei mai mulți dintre candidați nu mai trezește pe nimeni, iar micile şi, poate, disperatele încercări de frondă, de ieşire din rânduri ale uneia sau altuia devin uneori hilare sau stârnesc cel mult zâmbete  condescendente şi obosite.

Afișele, clipurile, sloganele sunt și ele cenusii, deși viu colorate, iar figuri inexpresive încearcă să ne convingă că tocmai ele, ce par netulburate de un gând mai înalt, de un sentiment nobil sau de o idee mare și generoasă, ne vor asigura viitorul.

Excepțiile, căci sunt și din acestea, din fericire, nu confirmă regula, dar trec neobservate, sufocate, dacă nu cumva sunt total acoperite de impetuoasa magmă a mediocrităţii gureşe și agresive.

Principala preocupare a multor candidaţi la fotoliul de parlamentari şi, în perspectiva mult râvnitului jilţ de la Cotroceni, pare a fi nu credibilitatea „programelor”, nu ideile cu adevărat îndrăzneţe dar realiste, nu eliminarea demagogiei soioase, ci frecvenţa apariției în show-uri televizate, plătite cu bani grei şi afişele, cât mai multe afişe menite să implanteze chipuri mai mult sau mai puţin cunoscute, dimpreună cu siglele respective, în memoria alegătorilor. Am întâlnit astfel de afișe în locuri din cele mai neaşteptate: pe câmp, pe copaci sau pe câte-o baracă sau colibă improvizată de paznici, cu condiția să fie vizibile de pe şosea, pe garduri dintre cele mai umile, gata să se prăbuşească, distonând până la grotesc cu personaje suferind de „solemnită”, mulțumite de sine și de „viitorul luminos” care, din nou, le așteaptă, pe panouri de construcții și pe accesorii folosite de drumari, dar unde nu le poți întâlni oare?

Am văzut pe gardul de beton al unui cimitir, lăfăindu-se o mare inscripţie în stil grafitti, dar altfel cât se poate de citeață: „Poarta iadului”. Nu știu de când fusese „pictată” acolo, dar într-o lume normală, administraţia cimitirului, oficialităţi de la primărie, poliția, ar fi putut să dispună ștergerea ei și urmărirea celor ce au profanat astfel acel spațiu care are cu totul altă semnificaţie pentru o majoritate a oamenilor normali. Ba chiar şi un om oarecare din cartier ar fi putut pune mâna pe o bidinea şi să șteargă cu var infamia produsă de vreun satanist sau de vreun derbedeu „ nonconformist”. Dar oameni ai locului intrau și ieşeau pe poarta respectivă, parcă fără să vadă, fară să se mire, fără să se indigneze și, mai ales, fără să acţioneze.

De altfel, una dintre „bolile” mai recente ale societății românești (dar care, trebuie să recunoaștem, are și niscaiva rădăcini) este tocirea simţului civic şi, în consecinţă, acceptarea anormalului ca firesc sau al răului proliferant ca pe o fatalitate. Mulți români par să fi renunțat la lupta pentru demnitate, plecând iarăşi capul, resemnați, parcă fără să se mire şi să se mai indigneze de nimic, ca şi cum tot felul de aberații ar face parte din „ordinea” acestei noi lumi în care au pășit oarecum peste noapte și din care, încă,  nu înțeleg mare lucru. În acest sens, reacții ce ar trebui să fie firești întârzie să apară și un întreg organism, dacă nu e cu totul paralizat, pare vlăguit, lipsit de energie pozitivă și creatoare.

Pe câțiva stâlpi de beton de lângă gardul aceluiaşi cimitir erau lipite câteva  afişe cu un fel de săgeată ce merge drept la țintă numai că de data aceasta, cei ce le lipiseră, insuficient instruiți politic, orientaseră săgeata spre cimitir. Grotescul situației (lasă că sunt altele și mai și) nu m-a surprins, nu m-a „mișcat”, ci mi-a adus un gând mai vechi după care, dacă mai mulți politicieni români de „top” și „responsabili” ar conștientiza din când în când faptul că sunt, totuși, muritori, că destinația finală va fi , orice-ar face, cimitirul, poate că le-ar mai potoli lăcomia, hămeseala, „pofta” de putere şi și-ar rezerva mai multă energie binelui public și cetăţeanului pe care, oricum, sunt obligați de lege și de Constituţie să-l slujească și căruia în această perioadă îi promit atâtea, cu magnanimă dărnicie ( că doar nu dau de la ei) dar și cu o iresponsabilă demagogie.

Din păcate, această perioadă de campanie electorală nu a adus semne bune de schimbare sau de primenire reală a ceea ce numim clasa politică: încă prea mulți politicieni români se cred semizei, dacă nu cumva, Doamne apără-ne!, un fel de  dumnezei locali, atotputernici. Ei şi-au ales slogane după care lumea începe parcă cu ei , nu au îndoieli și scrupule, îi vezi parcă încordându-și muşchii trupului dacă nu cumva și pe cei ai minții, ca să se dezumfle total în clipa următoare, adică după alegeri. Eul lor e atât de gonflat, atât de urieşesc… Ei pot atâta de multe, dacă nu totul, încât, involuntar, gândul multor români se îndreaptă spre Ceauşescu, care iarași a putut totul și a sfârșit așa cum a sfârşit.

Dar acest tip de atitudine electorală mai trădează ceva, şi anume un dispreţ prost ascuns la adresa electoratului, considerat infantil, dacă nu cumva retardat. Să sperăm totuşi că electoratul român (chiar dacă posibilităţile opţionale îi sunt, culmea, limitate, în pofida inflației de nume și de „liste”– dar asta e altă poveste) va reuşi să dovedească, într-o cât mai mare măsură, contrariul şi să sancţioneze ceea ce e de sancționat.

Deşi, deşi, cum suntem atât de păţiţi, ne urmăreşte un car de îndoieli…

 

 

922 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.