Știu să apreciez mai bine adevărata fericire

O carte într-o pagină

22 martie 2013

1:00

Scris de:

Iubire la BerlinÎn septembrie 1944, Claire, infirmieră la Crucea Roșie Franceză, se află tot la Béziers cu divizia ei. Are douăzeci și șapte de ani, este o tânără foarte frumoasă, cu ochi mari, întunecați, cu pomeți înalți, slavi. Dacă i se face un compliment, se preface că nu-l bagă în seamă. Nu are vreme să se contemple în oglindă, poate doar în treacăt și întotdeauna cu neîncredere. De când a intrat în Crucea Roșie, acum un an și jumătate, își dorește să nu mai existe decât prin muncă. Șefii îi admiră curajul minții și al trupului, ardoarea. Camarazii, mulți dintre ei născuți în medii sociale diferite de al ei, au uitat că e fiica unui scriitor celebru, François Mauriac, și o consideră una de ai lor, nimic mai mult. Asta o face fericită. Îi place ceea ce face, nevoia de a trăi de pe o zi pe alta. Când transportă răniții către spitalele supraaglomerate, la volanul ambulanței, simte că trăiește pentru prima oară în tânăra ei viață. O viață fără trecut, fără viitor. O viață în prezent.

Din camera ei, privește acoperișurile din Béziers, lumina aurie a după amiezii pe sfârșite, care joacă pe țigle. Bat clopotele. Pe masa mare care îi slujește drept birou, prețioasa ei stație TSF și un buchet de trandafiri de grădină. Lângă vază, caietul în care, când poate, își povestește zilele: jurnalul. În jurul lui, numeroase fotografii ale părinților ei, ale fraților și ale surorii sale, cu bebelușul ei. O alta, ceva mai departe, înfățișează un tânăr în uniformă de soldat care se străduiește să zâmbească. Câteodată, o contemplă cu tandrețe, îndrăgostită, dar în ultima vreme o evită din ce în ce mai des.

Azi este atentă la ce simte, un confort fizic datorat aerului proaspăt și unei mese copioase, din roșii, ouă și prune, găsite la o fermă părăsită. În curând vor exista și alte mese, în curând nu va mai flămânzi. Oare războiul nu e pe sfârșite, deși luptele continuă?

În această situație, nu poate să nu se întrebe: ar trebui să se întoarcă la familie, așa cum îi cer ai ei, sau să nu-i asculte și să se alăture armatei? Cei mai mulți dintre colegi au făcut deja o alegere, fie într-un sens, fie în celălalt.

Claire își aprinde o țigară. A inspira fumul, a-l sufla pe nas – iată o plăcere de care nu se mai satură. Chiar și în clipele cele mai urâte, a fuma o țigară – nu contează de care – o ajută să înfrunte cotidianul, să găsească în ea detașarea necesară. Un tânăr locotenent pe care tocmai l-a cunoscut i-a oferit un cartuș întreg, pe care-l avea de la armata americană. În schimb, ea trebuia să îi arate ținutul. Dar nu au stabilit o întâlnire, căci soldatul poate primi oricând ordin de convocare.

Privește din nou pe fereastră acoperișurile din Béziers. A îndrăgit din prima clipă orașul, iar faptul că va trebui să-l părăsească în curând îi provoacă o adevărată amărăciune.

Își ia caietul, începe să l răsfoiască și se întinde în pat, ca și cum rememorarea trecutului ar putea o ajuta să și hotărască viitorul. Trece repede peste paginile începuturilor ei, la Caen, apoi zăbovește asupra celor în care vorbește despre Patrice, prizonier în Germania, și cu care corespondează de la începutul războiului. „Logodnicul meu“, rostește ea cu jumătate de glas, „logodnicul meu…“ Ridică privirea către portretul lui de lângă glastra cu flori și îl contemplează cu atenție. I se pare că nu își mai amintește exact felul lui de a se mișca, timbrul vocii.

La data de 19 decembrie 1943, în timpul unei scurte treceri prin Paris, a notat:

„Zi petrecută la părinții lui Patrice, cu toate că venisem doar pentru masă. Este extraordinar cât de mult iubesc această familie! Chiar am impresia că sunt într-adevăr una de-a lor. Frații lui seamănă foarte bine cu el. Am vorbit, firește, despre Patrice. Ce mult îl iubesc, ce mult se revarsă asupra mea iubirea lor! În ochii lor, eu sunt cea pe care Patrice o iubește și sunt sfântă. Și, pe deasupra, li se pare că sunt tare drăguță.

Cât m-am schimbat de anul trecut! Eram tare nefericită acum un an. Patrice nu însemna nimic sau aproape nimic pentru mine, în timp ce azi ocupă un loc din ce în ce mai însemnat pe zi ce trece. Mă gândeam la el iritată și aproape că mi era teamă să nu-l văd venind. Acum număr zilele, aș vrea să-l văd, să-l ating, să-i vorbesc, să-i mulțumesc că mă iubește atât de mult, că m-a învățat să-l iubesc, să-l aștept cu atâta bucurie, cu atâta nerăbdare.

Acum un an picam la examenul de intrare în Crucea Roșie. Eram tristă pentru că mă îndoiam de mine. Astăzi știu că sunt capabilă. Așa se face că, la acest sfârșit de an, sunt mulțumită de drumul parcurs. Mi se pare că orașul Caen mi a făcut un bine imens. Sunt mai puțin egoistă și, mai important, știu să apreciez mai bine adevărata fericire. Sunt mai puțin blazată. Mă iubesc mai puțin pentru mine însămi și mai mult pentru Patrice. Îl aștept. Simt o plăcere copleșitoare când îmi închipui apartamentul nostru și viața alături de el.“

(Fragment din romanul „Iubire la Berlin“ de Anne Wiazemsky, publicat de Editura Nemira)

510 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.