Templul Ursitelor, locul care se închină la două altare

Epoca de weekend Exclusiv

23 martie 2013

11:11

Scris de:

sinca-vechce1LOCURI ÎN INIMĂ

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. Fiecare dintre noi este ceea ce citește, ce vede, ce ascultă. În weekend, Epoca.ro te invită să (te) descoperi…

La numai câţiva kilometri de Braşov se află un loc pentru care cel mai potrivit cuvânt este „taina”. Ascuns privirilor, undeva în pădure, mănăstirea rupestră de la Şinca Veche este dovada că misterul există… Dacă ajungi acolo la apusul soarelui, într-una din acele zile limpezi şi luminoase de primăvară, vei vedea întâi noul complex mănăstiresc închinat Sf. Nectarie, un loc frumos şi simplu, aşezat, ca multe dintre mănăstirile româneşti într-un spaţiu minunat, în zona dintre Braşov şi Făgăraş. Dar toată lumea vine la Şinca Veche ca să vadă Templul Ursitelor, Mănăstirea săpată în piatră, acel loc unde Dumnezeu vieţuieşte nu în cer, ci în miezul pământului şi se întâlneşte acolo cu zeităţile vechilor daci, după cum par să o arate inscripţiile de pe pereţi.

Ajungi, aşadar, la apusul soarelui, e o lumină stranie şi aurie, ca-ntr-o altă galaxie şi vezi că în faţă, pe o piatră stă un călugăr. Şi mai vezi o prelată uriaşă care acoperă ceva, o intrare, dar care arată ciudat aici, pe munte, în pădure, ca un obiect science-fiction. Imaginaţi-vă, aşadar, lumina, pădurea, prelata neagră ca o umbrelă uriaşă, care lasă loc să intri, dar nu ştii unde, călugărul stând în soare şi zâmbind şi liniştea absolută. „E bine că e linişte azi”, spune călugărul, „că dacă era zi de sărbătoare, mai vin oamenii pe-aici prin pădure, mai fac un grătar, ce poţi să le spui. Că la noi e loc de rugăciune? E, dar sunt oameni buni şi nu trebuie să-i alungăm, ce fac ei rău?” Slavă Domnului că nu e „zi de sărbătoare”, îţi spui, şi că poţi vedea şi simţi locul în linişte şi fără fum de mititei.

sinca2Treci de prelată şi înăuntru descoperi un loc cum nu mai există nicăieri în lume. Un loc despre care circulă multe poveşti, se spune chiar că ar avea 7000 de ani, că ar fi aparţinut civilizaţiei care a ridicat Templul Alb din Insula Şerpilor, apoi i se atribuie origini dacice, că ar fi fost un templu, pentru ca apoi credinţa creştină şi ortodoxă să se suprapună peste aceste locuri şi poveşti în care simţi, într-adevăr, de când intri că respiră un aer din alte lumi şi universuri. Fie şi numai pentru că biserica are două altare. Greu de atribuit creştinismului sută la sută aşa ceva. Iar la asta se adaugă imposibilitatea datării şi a stabilirii originilor sale, a autorilor însemnelor de pe pereţi, precum şi arhitectura. Mai ales arhitectura. Acolo, în inima muntelui, este o adevărată biserică subterană, din care cu greu se zăreşte soarele, în care cu greu ajunge lumina, iar atunci când ajunge o vezi cum se aşază pe anumite colţuri, vorbind parcă într-o limbă pe care n-o poţi înţelege.

Iată ce scria la 1789, un pastor reformat despre ciudata biserică: „monastirea este tăiată în întregime în piatră de carieră și deci nu are acoperiș. Este săpată cu pricepere, cu o muncă uriașă, demnă de mirare. Ferestrele sunt tăiate lateral, atât de înguste, încât călugării când slujesc se plimbă cu cărțile după razele soarelui pentru a putea ceti.”

sinca3Când intri, te simţi mai degrabă într-un roman fantasy. Înăuntru sunt încăperi de cult şi altare cu inscripţii şi sculpturi ciudate. Turnul interior pe unde pătrunde lumina seamănă cu un fel de turlă de biserică, dar fără acoperiş, o turlă care începe în mijlocul pământului şi se termină în cer… Se pare, după cum spun legendele, că pe aici, prin acest coş pătrund energiile. Iar turla este făcută în aşa fel încât o rază de soare, ziua, să poată lumina altarul.

Din păcate, în spaţiile speciale pentru lumânări, oamenii au pus de-a valma icoane şi candele şi nu le-au ales cu cel mai bun gust din lume, iar florile de plastic şi icoanele fosforescente alcătuiesc un peisaj cu totul neobişnuit, aşa pierdute în lumea aia care datează de mii de ani. De parcă o civilizaţie tembelă – a noastră – ar fi dat buzna şi ar fi tulburat liniştea unor veacuri în care frumuseţea şi taina se înţelegeau ceva mai bine.

Nu întâmplător despre acest loc circulă atâtea poveşti misterioase, cum că aici s-ar petrece te miri ce fenomene paranormale, că visele şi premoniţiile ar fi la ele acasă, nu întâmplător i se spune Templul Ursitelor…

Apoi, treci în cea de-a doua încăpare, mult mai mică, unde se află şi celălalt altar. Simbolul asemănător lui Yin-Yang, precum si Steaua lui David îţi îngheaţă o clipă sângele şi te simţi ca-ntr-o poveste din „Manuscrisul găsit la Saragosa”. Căci, trebuie spus, în ciuda secolelor în care a fost locuit de creştini şi de creştinism, care, se pare, s-au ascuns aici în vremuri de prigoană şi în care s-a slujit Liturghia sute de ani, sentimentul care te încearcă acolo jos, în încăperile din piatră nu te duce cu gândul doar la tainele creştine. Al cui e acest lăcaş, te întrebi? Cine e stăpân aici? Cine locuieşte aici?

1494 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.