Totul începe de la un telefon

O carte într-o pagină

21 aprilie 2013

1:00

Scris de:

Play Back„Glasul de la telefon părea tăios și poruncitor, dar n‑am înțeles prea bine ce a spus; pe de o parte fiindcă eram doar pe jumătate treaz și pe de altă parte fiindcă țineam receptorul invers la ureche. Am bâjbâit, l‑am adus în poziția cuvenită și am mormăit ceva.

– M‑ai auzit? Am zis că sunt Clyde Umney, avocatul.

– Clyde Umney, avocatul, aha! Mă gândisem eu c‑avem mai mulți Umney…

– Ești Marlowe, da?

– Da, așa cred.

Mi‑am privit ceasul de la mână. Era șase și jumătate dimineața, nu tocmai ora mea cea mai grozavă.

– Să nu fii nepoliticos cu mine, tinere.

– Scuze, domnule Umney. Dar nu sunt tânăr. Sunt bătrân, obo­sit și fără pic de cafea în organism. Ce pot face pentru dumneata?

– Vreau să aștepți trenul Super Chief la ora opt, să identifici o fată printre pasageri, s‑o urmărești până trage la un hotel și apoi să mă anunți. Este clar?

– Nu.

– De ce nu? s‑a răstit el.

– Nu știu destule ca să fiu sigur că pot accepta cazul.

– Sunt Clyde Umn…

– Nu, te rog, l‑am întrerupt. M‑ar putea apuca istericalele. Spu­ne‑mi numai datele esențiale. Poate că alt detectiv ți s‑ar potrivi mai bine. N‑am lucrat niciodată în stilul FBI‑ului.

– Aha! Secretara mea, domnișoara Vermilyea, va fi la biroul dumitale într‑o jumătate de oră. Ea îți va oferi informațiile necesare. Este foarte eficientă. Sper că și dumneata ești.

– Sunt mai eficient după micul dejun. O poți trimite aici?

– Ce înseamnă „aici“?

I‑am dat adresa apartamentului meu de pe Yucca Avenue și i‑am spus cum să‑l găsească.

– Bine, a zis fără tragere de inimă, însă vreau să stabilesc foarte clar un lucru. Fata nu trebuie să știe că este urmărită. Asta este foarte important. Acționez în numele unei firme foarte influente de avo­catură din Washington. Domnișoara Vermilyea îți va da o sumă pentru cheltuieli și‑ți va plăti un avans de două sute cincizeci de dolari. Mă aștept la un grad ridicat de eficiență. Și hai să nu irosim timpul pălăvrăgind.

– Îmi voi da toată silința, domnule Umney.

A închis. M‑am chinuit să cobor din pat, am făcut duș, m‑am băr­bierit și‑mi încălzeam palmele în jurul celei de‑a treia cești de cafea, când s‑a auzit soneria de la ușă.

– Sunt domnișoara Vermilyea, secretara domnului Umney, a anunțat un glas destul de ascuțit.

– Intră, te rog.

Era o adevărată păpușică. Nu avea pălărie și purta un fulgarin alb, strâns pe talie, păr platinat în jurul căpșorului greu de uitat, cizmulițe asortate la fulgarin, o umbrelă pliantă din plastic și ochi albastru‑cenușii, care mă priveau de parcă tocmai pronunțasem un cuvânt deocheat. Am ajutat‑o să‑și scoată fulgarinul. Domni­șoara Vermilyea mirosea foarte frumos. Picioarele ei – atât cât puteam zări din ele – puteau fi privite fără să te doară ochii. Purta ciorapi fini de seară. M‑am zgâit destul de atent, mai ales când le‑a încrucișat și a întins ușor țigara, așteptând să‑i fie aprinsă.

– Christian Dior, a rostit citindu‑mi gândurile destul de vizi­bile. Niciodată nu port altceva. Un foc, te rog.

– Azi porți mult mai multe, am spus, aprinzând o brichetă.

– Nu prea mă dau în vânt după acostări atât de matinale.

– La ce oră ți‑ar conveni, domnișoară Vermilyea?

A surâs destul de acid, și‑a inventariat conținutul poșetei și mi‑a aruncat un plic mare din hârtie groasă, maro.

– Cred că înăuntru o să găsești tot ce‑ți trebuie.

– Păi… nu chiar tot.

– Las‑o moale, fraiere. Am auzit totul despre tine. De ce crezi că te‑a ales domnul Umney? Nu el te‑a ales. Eu am făcut‑o. Și nu te mai holba la picioarele mele.

Am deschis plicul. Conținea alt plic, sigilat, și două cecuri com­pletate pe numele meu. Pe unul, pentru suma de două sute cinci­zeci de dolari, scria: „Avans, din onorariul pentru servicii profe­sio­nale.“ Celălalt era pentru două sute de dolari și pe el scria: „Avans pentru Philip Marlowe, pentru cheltuieli necesare.“

– Cheltuielile o să mi le decontezi mie, cu detalii exacte, a spus domnișoara Vermilyea. Iar băutura ți‑o plătești singur.

N‑am deschis celălalt plic… nu încă.

– Ce‑l face pe Umney să creadă că voi accepta un caz despre care nu știu nimic?

– O să‑l accepți. Nu ți se cere să faci nimic ilegal. Ai cuvântul meu în privința asta.

– Ce altceva mai am?

– Hmm, în privința asta am putea discuta la un păhărel, în vreo seară ploioasă, când nu sunt prea ocupată.

– M‑ai convins.

Am deschis celălalt plic. Conținea fotografia alb‑negru a unei fete. Postura ei sugera o relaxare naturală, sau o experiență înde­lungată în studiourile foto. Păr închis la culoare, care s‑ar fi putut să fi fost roșu, frunte lată și dezvelită, ochi serioși, pomeți înalți, nări fremă­tând și o gură care nu trăda absolut nimic. Un chip cu trăsături ele­gante, aproape încordat, și deloc vesel.

– Întoarce‑o, a spus domnișoara Vermilyea.

Pe dosul fotografiei fusese dactilografiat:

„Numele: Eleanor King. Înălțimea: un metru șaizeci și trei. Vârsta: în jur de douăzeci și nouă de ani. Păr castaniu‑roșcat închis, des, cu onduleuri naturale. Ținută dreaptă, voce înceată, perfect distinctă. Bine îmbrăcată, dar nu exagerat de elegant. Machiaj cla­sic. Fără cica­trice vizibile. Ticuri caracteristice: obiceiul de a‑și roti ochii, fără a‑și clinti capul, când intră într‑o cameră. Țși scarpină palma mâinii drepte când este încordată. Se folosește de obicei de mâna stângă, însă știe să mascheze asta. Joacă tenis per­fect, înoată bine, sare elegant de la trambulină, bea alcool fără să se amețească. N‑a fost condam­nată, dar are amprentele fișate.“

(Fragment din romanul „Playback“ de Raymond Chandler, publicat la Editura Nemira)

 

 

1096 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.