Tranziție de-a dura pe făgașul solipsist dintre „unii” și „ceilalți”

Exclusiv Politic

27 februarie 2013

10:12

Scris de: and

ANDI CARAGEA

Aparent, solipsismul ar putea fi perceput numai ca o meteahnă filosofică, concretizată de atitudinea izvorâtă din credința intimă a cuiva: cum că el ar fi singura realitate veritabilă, restul lumii fiind numai un rod al închipuirii, menit de către el însuși pentru ca el însuși să nu se plictiseacă de moarte. În fapt, solipsismul este cauza unui sindrom comportamental mult mai rudimentar, concretizat prin atitudini de tip ”ceea ce nu știu eu, nu există”. În concluzie, de vreme ce a învăța presupune a accepta că nu știi, într-o societate civilizată vom găsi procentual mai mulți solipsiști printre analfabeți decât printre intelectuali.

Este pilduitor de observat că, la extremele alcătuirii sociale, solipsismul se poate dezvălui și ca ifos, dar și ca mitocănie. Este, totodată, interesant de remarcat și o anumită simetrie implicată de aceste extreme: mitocanul nu prea își dă seama că-i mitocan, iar ifositul nu prea realizează că-i ifosit. Și, nu este de neglijat nici aspectul antisimetric: ifositul vede mai mulți mitocani decât sunt în realitate, iar mitocanul tinde să-i catalogheze pe toți cei cei care îi cer o brumă de stil ca fiind ifosiți. Cele două extreme se atrag și, totodată, se resping – sunt interdependente, trăiesc în simbioză. Uneori, chiar în una și aceeași persoană!

August Scriban, în Dicționaru limbiĭ româneștĭ (Iași, 1939), identifică o comunitate emblematică pentru conceptul de mitocan …. ”locuitor din mitoace, adică din dependențele saŭ mahalalele orașelor (saŭ după locuitoriĭ de pe lîngă fostu mitoc al Rîmniculuĭ în Bucureștĭ, unde e … astăzĭ Ateneu, și de pe la biserica Ceauș Radu)”.

Istoria, ironică cum e ea, lasă loc variantei că acolo unde se întâlnea cândva cea mai mare densitate de mitocani s-a ajuns să se poată întâlni cea mai mare densitate de ifosiți!

Nu vreau să fiu cumva înțeles greșit. Statistic, cea mai mare densitate de ifosiți se va găsi, în mod natural, acolo unde se produc cele mai importante concentrări de public cu veleități intelectuale. Asta nu înseamnă că ei sunt și preponderenți în acel public. Procentul ne poate spune însă câte ceva despre vigoarea culturală a unei societăți.

Un al doilea element comun pe care îl relevă atât mitocanii, cât și ifosiții este dorința lor de parvenire. Aceasta este însă alimentată de modele distincte de manifestare solipsistă. Mitocanul pare mai atras de formula posesivă ”a avea înseamnă a ști” cu corolarul ”cine nu are e un prost”. Știința împosedării și etalării posesiei este pentru el singurul mod de validare a capacității intelectuale. Ifositul este în primul rând atras de un curent, de un stil cu aură exclusivistă, de titluri, de adunări selecte. Formula care funcționează în cazul său este de tipul ”ceea ce nu interesează cercul meu nu are valoare”. El învață, înainte de toate, ce anume să respingă cu indignare superioară. Instinctul îi spune că pentru a putea parveni este necesar să arate cât este el de captivat de modelul adoptat. Corolarul său este de tipul ”cine nu aparține curentului sau cercului e inferior”.

Marketingul de toate tipurile, de la cel de tejghea, la cel cultural și până la cel politic, a speculat solipsismul până la cote înalte. Gândiți-vă cât de profitabil poate fi un client captivat, care refuză să se mai informeze cu privire la produsele concurenței. Sau cazul în care clienții adoptă propunerea aspirațională de apartenență la un cerc! Cheia atracției marketerilor pentru generarea de comportamente solipsiste este că acestea pot conduce la intrarea în situații de dependență de cale, în care posibilitatea alegerii altui drum devine blocată. Ca atunci când roțile mașinii sunt prinse într-un făgaș din care nu se mai poate ieși prin simpla manevrare a volanului. În cazul marketingului, făgașul este construit dintr-un mix de pasiune și aversiune, dublat de o țesătură de clauze contractuale excepționale menite să fidelizeze.

În lumea de azi, relația dintre ifoseală și mitocănie nu mai este atât de simplă. Întâlmim, deopotrivă, și mitocani cu ifose, și ifosiți care comit mitocănii.

Lumea fotbalului ne este la îndemână și, totodată, pilduitoare. Iată, de exemplu, o știre recentă despre … cel mai bine îmbrăcat în costum român, devenit, din păcate, un personaj emblematic: Gigi Becali – cioban, om de afaceri, proprietar de club, ctitor, politician, filantrop, și, ocazional, sponsor cultural.

 De ce să stau la aceeaşi masă cu preşedintele lui Ajax? El poartă pantofi de 200 de euro, ai mei costă 4.000 de euro”. 

Este declaraţia lui Gigi Becali, consemnată de The Guardian, care a venit după ce oficialii lui Ajax nu l-au acceptat la dineul oficial de dinaintea partidei de la Amsterdam. În schimb, Roman Abramovici va avea parte de un alt tratament. Şeful Stelei a spus că-i va pregăti o primire de gală patronului lui Chelsea, viitoarea adversară a Stelei în Europa League (notează ironic aceeași publicație).

Corolarele ”cine nu are e un prost” și  ”cine nu aparține cercului e inferior” se întâlnesc fudul în lumea fotbalului în care sumele vehiculate generează, inevitabil, parveniți și modele de parvenire. Or, fudulia este un ifos afișat cu tușe groase, de multe ori chiar grosolan. În lumea fotbalului, cheia simbiozei dintre ifos și mitocănie constă în reușita întreținerii unui public captiv, format în jurul suporterilor înfocați. Altfel, sumele mari vehiculate în această industrie nu ar avea cum să vină.

Dar, nu pot să mă abțin de la alte remarci și conexiuni, chiar dacă aș putea atinge mari orgolii și mari pasiuni și să le trezesc unor fani reacții adverse. Ar fi chiar o ifoseală să exemplific numai cu Gigi. Este necesar să privim și către cei situați la antipodul zis cultural. De data asta nu mai este vorba de fanii din fotbal, ci de cei situați în sferele din jurul turnurilor de fideș din care emană cuuultuuură.

Îmi amintesc de câteva manifestări nemuzicale pentru care Ateneul Român a fost ales ca scenă de întâlnire aducătoare de vizibilitate în media și furnizoare de capital simbolic, consonant cu ideea de ”lume subțire”. S-a întâmplat ca una dintre acestea să aibă loc chiar în ziua când, bântuind eu prin DEX-online, am descoperit observația etimologică a lui August Scriban din care reieșea că Ateneul ar fi fost ridicat pe locul de baștină al mitocăniei. Percepția nu avea cum să nu-mi fie afectată de această descoperire. Mulți dintre participanți adoptau o mină conștientă de prezența camerelor – ”efectul Scriban” îmi releva însă și cum adoptau mulți dintre ei o postură de ființe superioare, de parcă tocmai răzbiseră prin plebea adunată în mijlocul… mitocului Râmnicului. Ca și cum fantomele mitocanilor din vremurile fanariote încă ar bântui.

Ceea ce îi unea pe foarte mulți dintre participanți și ceea ce a răzbătut și din conținutul manifestărilor respective era, mai cu samă, substanța împărtășirii unei aceleiași adversivități. Deși nu mai este vorba de fotbal, se putea remarca și în acest caz ceva similar cu sindromul suporterului lanternei roșii, care ajunge să își dorească, împotriva spectacolului sportiv, nu atât să câștige echipa sa, cât, mai degrabă, să piardă adversarii, chiar și furați de arbitri.

Și în ”cultura subțire” există fani. Și pe aceștia îi cultivă marketingul. Și ei sunt captați pe făgașul solipsist, prin mecanisme simbiotice paradoxale, solitonice, pulsante între afecțiune și aversiune.

O editură românească prestigioasă și foarte iubită este Humanitas. Urmașa Editurii Politice s-a constituit, incontestabil, într-un centru de atracție intelectuală. Desigur, asta generează și alte concentrări de care am vorbit anterior. Vom găsi destui admiratori ai acestui locaș, care să reformuleze, în sensul de centru intelectual incontestabil, apăsând pe ”incontestabil”. Este editura cu cei mai înfocați admiratori – cu fanii cei mai înverșunați împotriva oricărei critici aduse oricăruia dintre cei care fac parte din cercul apropiat și din <echipa din intelectuali de top și din „oameni frumoși”>, cum îi numea Gabriel Liiceanu, răspunzând unei anchete (realizată de Cotidianul în 2005).

În același articol găsim și următoarea mărturisire privitoare la viziunea strategică de marketing a editorului.

“In 1990, cind am preluat Editura Politica pentru a o transforma in Editura Humanitas, am avut in minte cinci lucruri. Mai intii: sa revars asupra cititorilor din Romania propria mea biblioteca, asadar cartile care ma bucurasera, ma formasera si in care credeam. In entuziasmul schimbarii, simteam nevoia de a impartasi propriile mele bucurii cu cit mai multa lume …” și, în același articol, imediat după enumerarea celorlalte patru lucruri avute în minte, … ”Apoi a inceput concurenta si a trebuit sa-mi pun gusturile proprii in paranteza. A ramas ca principala obsesie – si sper ca ea a devenit marca editurii – calitatea cartii.”

[sublinierile ne aparțin!] [http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1196447-secretele-editorului-liiceanu.htm]

Se pot recunoaște cu destulă ușurință elementele unei atitudini de tipul ”numai ce știu și cred eu e de dorit să se știe”. Se simte un oarecare iz solipsist în cuvintele de mai sus. Iar, ceea ce mi-a atras atenția mai puternic, este că nu sunt cuvinte rostite în momentul fondării, ci cu aproape șaisprezece ani mai târziu.

Există egouri puternice care știu să se impună. Dar, tocmai din excesul de putere pot și greși. Nu-i fac un proces de intenție primară domnului Liiceanu. Semnalez numai că s-ar putea să fi operat cu o viziune care a generat o dependență de cale. Un făgaș pe care s-au înscris și el și publicul pasional care-l susține. Am de prea multe ori senzația că în cercurile apropiate de el, elitismul este amestecat cu exclusivismul.

Și dacă din acea bibliotecă lipseau cărți esențiale pentru nutrirea altor perspective asupra lumii decât aceea gustată de către noul (în 1990) director general al editurii? Împosedarea nu s-a transformat cumva în prilej de îndoctrinare? Nu a generat cumva, într-o situație monopolistă, o capcană solipsistă în care publicul, avid de lecturi până deunăzi inaccesibile, a căzut fără alternativă? Chiar dacă inițial a fost ceva neintenționat, logica marketingului nu a descoperit cumva fenomenul creat ca o surpriză utilă, generatoare de public captiv (abil), cvasi-suporter?

Nu aș vrea să-i supăr pe admiratorii înfocați ai domnului Liiceanu și ai apropiaților săi. Dar, cum să percep altfel acest public când văd cum, de prea multe ori, acceptă pasional judecăți cu dublă măsură? Când nu taxează grosolănii cum a fost aceea comisă de un ilustru autor intens promovat de Humanitas atunci când a sugerat indirect și incredibil de pervers că un politician de prim rang ”a primit sex oral”, deși, chiar și dacă acel lucru ar fi fost adevărat, conform tuturor standardelor clamate de înșiși cei din ”cercul intelectual de top”, o astfel de informație nu ar fi fost deontologic să fie utilizată. Sau homosexualii sunt de apărat numai când este profitabil pentru a lovi în adversari?

Pun întrebarea asta pentru că îndoctrinarea conduce la o dependență de cale, de cele mai multe ori, extrem de păguboasă pentru cei îndoctrinați. Cu mult mai păguboasă decât captivitatea într-un contract pasional cu o echipă de fotbal care nu mai câștigă de ani buni.

O soluție de ieșire dintr-un făgaș este oprirea, ieșirea din mașină și umplerea golului cu ceva din afara traiectului bătătorit. În acest caz, ar putea fi umplut, poate, cu unele ingrediente intelectuale care au devenit neprizabile ”din principiu”.

Am cunoscut un dascăl de excepție, profesorul Florin Colceag, care a antrenat ani de zile olimpicii matematicieni cu rezultate remarcabile la concursurile internaționale. Unul dintre secretele antrenamentului era să-i oprească de la rezolvarea de probleme de matematică și să-i provoace să lucreze ceva pe tărâmul artei. Reîntorși pe făgașul matematicii, descopereau dintr-o dată și soluțiile pe care, anterior, mintea refuzase să le vadă. Desigur, și reciproca este valabilă, ca și toate celelalte cazuri complementare. Printre acestea, se numără și oprirea din monolog și acceptarea unor exerciții de dialog civilizat și neexclusivist, para-ideologic, para-disciplinar, para-competitiv între ”unii” și ”ceilalți”.

1606 vizualizari


Un comentariu

  1. Ivi spune:

    Razboiul celor doi “G” – “Gigi vs Gabi”: “gogomanul mitocan” vs “gogomanul ifosit”
    …ha, ha, ha – ce “companie selecta” – fiecare se crede sfant (“Sfantul Gheorghe”) sau arhanghel (“Arhanghelul Gabriel”) pe mosia lui (tangibila / materiala sau intangibila /intelectuala)…
    Pe cand si putina smerenie pentru cei doi “G” ?!?

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.