Un anchetator și o anchetă

O carte într-o pagină

10 aprilie 2013

1:00

Scris de:

Omul de la capatul firului„Maiorul de Securitate Minerva Tutovan se trezi la primul semnal al telefonului. Scoase întâi piciorul de sub plapumă, încercând temperatura camerei. Ca de fiecare dată atinse scrinul vechi care gemu, zgâriind liniștea nopții de iarnă. Întinse, din obișnuință, mâna să aprindă veioza și abia după ce făcu para să funcționeze de câteva ori își aminti că nu înlocuise becul ars.

Zbârci, plictisită, din nasul lung și începu să bâjbâie pe lângă pat căutând telefonul.

– Alo!

Avea o voce metalică, imposibil de confundat. As­cultă un timp, apoi trânti receptorul și se apropie de fereastră.

~ncercă să‑și amintească unde pusese ceasul. Trase perdelele vechi căptușite cu tafta de culoarea zmeurei, cadou de la o mătușă („biata tanti Caliopi, toată viața a avut gusturi fistichii“), lăsând să se strecoare în cameră un întuneric incert, albăstrui.

Pe lada studioului, extensoarele prinseră luciri astrale. Se îmbrăcă cu mișcări iuți, bruște: ciorapii de bumbac trei sferturi, costumul cenușiu – fustă și jachetă –, pan­tofii plați.

„Hm! Unsprezece fără zece.“

De sus se auziră bubuituri. Minerva ridică exasperată ochii spre tavan:

– Iar?! Oamenii ăștia mă omoară! Ce‑or fi având de bătut la miezul nopții?!

Un zgomot asurzitor – corul țevilor de calorifer izbite cu diferite obiecte metalice – traversă blocul de‑a lungul celor opt etaje.

Locatarii cereau liniște.

„Hm! Mi‑au luat‑o înainte…“

De pe tabla neagră acoperită cu exerciții de trigo­no­metrie desprinse paltonul, își trecu palma peste bre­ton, apoi pe creștet până spre ceafă, unde părul se isprăvea brusc, și ieși din casă încuind yala de două ori.

 

Colonelul Ionaș o cunoscuse pe Minerva cu mulți ani în urmă, în condiții sui‑generis. Profesoară de matematici pe atunci și diriginta unei clase mijlocii, făcuse o excursie cu elevii la un monument istoric din preajma Bucureș­tiului. La câțiva metri de șosea copiii dăduseră peste cadavrul unui bărbat în vârstă. Fusese ucis cu o secure, pe care asasinul, înspăimântat probabil, o abandonase în apropiere. Victima, un spion aflat de mult în atenția organelor Securității, fusese lăsat în libertate pentru a‑i depista complicii.

Minerva se schimbase foarte puțin. Același breton câș, aceeași expresie indiferentă, același nas lung, subțire, alternând grimase în funcție de dispoziție.

– Ții minte povestea din satul Pana?

Minerva ridică din umeri:

– Fleacuri!

„Fleacuri, hm, așa spusese și atunci…“

Venise într‑un suflet de la București, cu un IMS de serviciu. Spre surprinderea lui, îl găsise pe asasin în biroul sectoristului, gata să facă mărturisiri.

Fusese descoperit de Minerva. Cu toporișca sub braț, se dusese la școala din comună. Intrase în mai multe clase: „Măi, copii, am găsit securea asta în drum. Nu știți a cui o fi?“ Se ridicase un băiețel mai mărișor, pistruiat, cu pă­rul ca morcovul: „Dați‑o încoa’, e a lu’ tata…“

Pe Minerva n‑o mai găsise în sat. „Cică se grăbea“, spusese milițianul de la post. Făcuseră cunoștință abia la București, într‑o recreație. După câțiva ani, Minerva părăsea învățământul…

Colonelul își privi ceasul.

– Acum o jumătate de oră, inginerul Mihai Pascu a fost asasinat la câțiva metri de sediul Securității. Medicul salvării care a însoțit victima la spital s‑a grăbit să ne relateze ultimele sale cuvinte.

Scoase o foaie de hârtie din buzunar și citi rar, în­cruntându‑și sprâncenele groase, haiducești, după cum le caracterizase cândva Minerva.

Nu există mai târziu… Acum… Nu sunt inginer… Am… Am avut o diplomă falsă… Cineva, acum trei ani… mă șantajează. Secrete de la serviciu… Acasă… telefon. „Cum­păr Beckstein“… E o parolă…

Douăzeci de minute mai târziu, la circa de miliție s‑au pre­zentat soții Cătănoiu, vecinii inginerului.

– Mi‑a telefonat maiorul Panait, șeful secției. Susține că declarația lor ne interesează în cel mai înalt grad.

 

Se uită la Minerva. Își sprijinise capul de portieră, urmă­rind succesiunea imobilelor pe străzile pustii. Lu­mini întârziate trădând insomnii ori eforturi cumplite „de a îngrășa porcul“ înainte de sesiune, trecători rari, expulzați din bodeguța de cartier cu orar redus, mătu­rători cu ochiul de pisică înfipt între omoplați, împin­gând tulumbe.

Fulgii de zăpadă, deși mărunți, întindeau un voal lichid pe parbriz.

Mașina frână brusc.“

(Fragment din tomanul „Omul de la capătul firului“ de Rodica Ojog-Brașoveanu, publicat de Editura Nemira)

 

798 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.