Un manuscris pentru o insulă pustie

Scris de:

Manuscrisul-de-la-SaragosaO CARTE PE SĂPTĂMÂNĂ

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. Fiecare dintre noi este ceea ce citește, ce vede, ce ascultă. În weekend, Epoca.ro te invită să (te) descoperi…

Recitirea, spunea regretatul Matei Călinescu într-una dintre cele mai reușite cărți ale lui, este o experiență esențială. Dar, de fapt, ea nici nu există. Pentru că, logic, așa cum nu-ți poți cufunda picioarele de două ori în același râu, nu poți citi o carte de două ori. La relectură, nu citești aceeași carte… Ea este alta pentru că tu, cititorul, ești altul, și timpul lecturii s-a schimbat.

Și nu trebuie să fii nici scriitor, nici filolog sau alt fel de cititor profesionist ca să înțelegi un lucru atât de simplu. Această teorie sau, mai bine spus, acest truism se adeverește tot timpul. În cazul meu, s-a adeverit cel mai recent când, lăsând la o parte alte volume, m-am delectat cu Manuscrisul găsit la Saragosa, fabulosul (în toate sensurile cuvântului) roman al lui Jan Potocki, tipărit acum într-o nouă ediție de Editura Nemira. Întâmplarea face ca săptămâna trecută să fi scris despre Baudolino al lui Umberto Eco și, iată, să rămân în ținutul cărților de poveste și de povești. Ce-i drept, nu pot să nu remarc aici că romanul polonezului rătăcit prin biblioteci bătrâne a fost asemănat cu o altă carte a scriitorului italian, anume cu Numele trandafirului. Și totuși, cu tot respectul și cu deplină admirație pentru ficțiunea lui Eco, Manuscrisul de la Saragosa este ceva mai mult.

Legenda spune că Potocki, care a trudit la el aproape douăzeci ani, a scris pentru soția lui bolnavă. După ce contele i-a citit la căpătâi toate cele O mie și una de nopți, ea a dorit să-i citească ceva la fel, mai mult. Așa că aventurierul ei soț și-a suflecat mânecile și a pornit la drum. Căci scrierea manuscrisului echivalează cu o călătorie în tot ce există, tot ce s-a gândit, tot ce s-a inventat și tot ce s-a închipuit pe lume. Și încă ceva în plus. Trăitor în epoca tulbure dintre ilumism cu ideile lui neliniștitoare și romantismul cu alte idei neliniștitoare, polonezul Jan Potocki pare acum un personaj neverosimil, un uomo universale ieșit din pulpana lui Pico della Mirandola, un savant-demiurg care are știința și arta la degetul mic. Nobil, experimentator, aventurier, politician, geograf, lingvist (autor de dicționare și alte lucrări științifice), arheolog și, înainte de toate, călător, Potocki și-a topit toată înflăcărarea pe care i-o aprindea lumea infinită a ideilor și a experiențelor împreună cu comoara lui de savant și din creuzet a ieșit această carte cu care nu te poți plictisi. O carte pe care ar trebuie să o descopere neapărat cititorii care se limitează la literatură contemporană. Pentru că vor descoperi nu bogățiile unui trecut necunoscut lor, ci contemporaneitatea vechilor, care e mai mult decât o teorie găunoasă. O carte care, luată pe o insulă pustie, în care urmează să petreci singur multă vreme sau toată viaţa, îți asigură tot ce trebuie pentru rațiune și imaginație.

Manuscrisul de la Saragosa nu este o carte ce se poate povesti. În egală măsură carte de filosofie, tratat de alchimie,  culegere de povești în care Orientul și Occidentul se întâlnesc pe un teritoriu pestriț, în continuă schimbare, această carte, al cărei manuscris autograf s-a pierdut, redescoperită abia în secolul XX de Roger Caillois care se întorsese în timp lucrând la o antologie a fantasticului european, a fost protagonista unui destin la fel de neverosimil ca personajul care a scris-o înainte de a se sinucide. Ce găsiți în ea? Tot și încă ceva în plus. Povestea în poveste își arată chipul ei cel mai seducător și cel mai înșelător. Și de el trebuie să te bucuri. Altfel, cine știe?, poate se răzbună pe căi subtile. Îmi închipui ce jignit și ce trist ar fi contele Potocki pe moșia lui din alt timp, dacă ar vedea vreun cititor lăsând-o deoparte după câteva pagini, chiar după ce a pătruns în munții Sierra Morena și a dat de Venta Quemada,  hanul bântuit și vrăjit, aşezat în plină pustietate! Poveștile călugărilor, cavalerilor, alchimiștilor, cabaliștilor, tâlharilor, cerșetorilor, prințeselor și drăcoaicelor se vor încurca în spațiul acela traversat de energii nepământești, un loc de trecere, în care totul este vis și, de aceea, este atât de real la han: „La drept vorbind, era un vechi castel maur, distrus cândva de incendiu, apoi reconstruit ca loc de popas; de-aici şi numele de ˂Venta Quemada˃, adică ˂Hanul Ars˃. Îl luase în stăpânire un hangiu din Murcia. Aşadar, călătorii o porneau dimineaţa din Andujar, se opreau la Los Alcornoques ca să îmbuce câte ceva din proviziile luate cu ei şi rămâneau peste noapte la ˂Venta Quemada˃. Adesea petreceau acolo toată ziua următoare ca să se pregătească pentru trecerea munţilor şi să-şi împrospăteze proviziile“.

Urmează apoi un fel de bâlci al deșertăciunilor și un comentariu la vanitas vanitatun. Sute de pagini în care se întâlnesc, ca într-o istorie a lumii închipuită cu savantlîc, umor și ironie, sute de reprezentanți pitorești ai rasei umane, într-o galerie din care nu lipsește nimic. Istorisite în șaizeci și șase de zile, după ce citim mai întâi povestea Eminiei și a surorii sale, Zibelda (numele nu sunt departe de Amina și Zobeida din O mie și una de nopți, nu-i așa?), fiicele lui Gasir Gomélez, jocurile destinelor se întrepătrund în narațiuni ce se întrerup și nu se termină de fapt niciodată. Iar Potocki, îndatorat spiritului iluminist surâde dincolo de pagini, pe ideea că există întotdeauna un fel în care totul sau orice are o rațiune și este explicabil, dar până la un punct. Și visul, și iubirea, și moartea. Și eternitatea, în care numele lui a rămas tocmai pentru acest roman, și nu pentru cercetare științifică, așa cum și-ar fi dorit.

1904 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.