Viața lângă Podul Minciunilor. Instantaneu

Epoca de weekend Exclusiv

6 aprilie 2013

14:07

Scris de:

sibiubunLOCURI ÎN INIMĂ

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. Fiecare dintre noi este ceea ce citește, ce vede, ce ascultă. În weekend, Epoca.ro te invită să (te) descoperi…

Podurile și amorul merg mână-n mână. Imaginația europeană a consfințit legătura de mult și imaginarul venețian a întărit-o. Dacă ești sub Puntea Suspinelor – tot un fel de pod – și îți săruți partenerul/ partenera, veți rămâne împreună o veșnicie. Dacă ești îndrăgostit și trăiești în Transilvania veacurilor XV-XVIII, îți iei iubita la plimbare pe un pod din Hermannstadt și-i juri dragoste eternă, iar ea îți șoptește sfioasă că e fecioară. Dar noaptea nopții face lumină: nici fecioria nu e ce pare a fi, ca să nu fie viața monotonă, iar podul îndrăgostiților e un pod al minciunilor.

Chiar așa se numește cel mai vechi pod de fontă funcțional în România, care se află la Sibiu. E Podul Minciunilor – în amor și în negoț. În negoț pentru că legenda spune că acolo își dădeau seama cumpărătorii care făceau târguieli în Piața Mică de înșelătoria căreia îi căzuseră victimă, așa că se întorceau pe pod să le vină de hac negustorilor mincinoși.  Și, oricum, chiar dacă e bătrân și stă prost cu auzul, podul tot scârțâie din toate încheieturile când un trecător spune o minciună și, ca să-l sperie, poate să se și prăbușească.

sibiu2Cam asta face Podul Minciunilor. Îi mai dă câte un zvâc imaginației. Altfel, leagă Piața Mică de Piața Huet, două spații minunate din oraș, în care viața își îmbracă hainele cele mai simple și cele mai curate. Duminică de dimineață, câteva biciclete trântite pe piață, câțiva vizitatorii cu aparatul de fotografiat pus pe treabă, câțiva adolescenți. În rest, o liniște precum cele descrise de scriitori prin romane. Un cer simplu, clopotele de la biserica evanghelică de alături, lângă care se odihnesc niște punkeri voioși, vorbind întruna nemțește. Podul Minciunilor e un liant vechi, între clădiri colorate parcă dintr-o Mitteleuropa ce supraviețuiește numai în cărți, în amintiri și în unele spirite. Grena, mov, albastru, verde, bej și alte culori se văd în Piața Mică, între un muzeu dichisit, deși modest ca înzestrare, o cafenea splendidă, pe două niveluri, unde se țin concerte de jazz și se joacă teatru etc. Clădirile te trimit cu gândul la o Europă pe care românul o gândește, în general, abstract, deși ea este cât se poate de concretă.

Podul Minciunilor e un spațiu moralizator, dacă e să ne luăm după legende. Dar nimic nu e ceea ce pare, ne arată viața mereu. Da, e drept, acolo erau demascate falsele fecioare, dar, pe de altă parte, tot acolo domnișoarele din partea locului își așteptau în van curtenitorii care nu mai conteniseră cu jurăminte de amor. În fine, așa e istoria, înșelătoare. Dar prezentul nu pare înșelător la Sibiu. Emană tihnă, frumusețe, o artă de a trăi pe care capitala a pierdut-o. Sau, dacă idealizez, Sibiul cel puțin te face să te gândești le astfel de lucruri. Orașul care a găzduit primul spital de pe teritoriul actual al României (Biserica Azilului, clădirea există și azi și se ține bine, deși e bătrână, s-a născut în… 1292) trăiește frumos printre zgomote citadine pe care în puține locuri ai dispoziția să le asculți cu adevărat: triluri de țânci care se joacă în spațiul circular al Pieței Mici, mulți adolescenți dezinvolți, gălăgioși, vorbind despre muzică, studenți încercănați, pensionari joviali, care schimbă rețete, căței cu chef de țopăială etc. etc. etc. Banalul întruchipat sau întruchiparea firescului.

sibiu3Când ajungi în Piața Mică, dacă ești agitat, te liniștești pe loc. Spațiul acesta are niște energii care funcționează, poate de pe vremea când breslașii ca din tablourile lui Bruegel mișunau pe-acolo cu blănuri, încălțări, covoare, de-ale gurii etc. Acolo era și Hala Măcelarilor (acum Casa Artelor), unde găseai cărnuri după pofta inimii și gătite ardelenește sau nemțește. În apropiere, Pasajul Cismarilor, legătură între câteva străzi, era vital în vreme de război sau când vreo molimă făcea ravagii. Acum e un spațiu pitoresc în care ai chef să-ți tragi sufletul, poate chiar să te așezi pe jos și să scrii ceva ori să desenezi. Spiritul Evului Mediu, acela pestriț din cărți și din filme, răzbate la tot pasul în Piața Mică, unde stă și Casa Breslei Aurarilor, cu toate caracteristicile unei locuințe medievale.

Pe scurt, scări, pasaje, felinare, cărămidă roșcadă și piatră cenușie, turnuri, case pe mai multe caturi, colorate, cu ferestre margi. Un spațiu urban al cărui prezent e sinonim cu trecutul, ceea ce se întâmplă rar în România amnezică a termopanelor. Un loc din inima orașului, un loc încăpător, un loc răsfățat, în care se poate răsfăța oricine, în orice anotimp. Acolo n-are voie să nu gândească și să nu viseze puțin cu ochii deschiși. E indispensabil, ca respirația. Indispensabil pentru supraviețuire.

2388 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.