Zoe nu figura pe lista mea

O carte într-o pagină

13 martie 2013

1:00

Scris de:

Flori pentru ZoeAjung la vârsta la care începi să te gândești să-ți scrii memoriile, după ce o vreme ai plănuit să-ți trasezi arborele genealogic. Din fericire, mărturiile scrise ale strămoșilor mei au fost arse de călugării anglicani la nașterea străbunicului meu, odrăslit în urma unei legături incestuoase între veri, așa că am fost scutit de un asemenea exercițiu.

Recent am organizat o reuniune a foștilor elevi din clasa mea, care figura și ea pe lista de îndatoriri de îndeplinit înainte de a face cancer la prostată. Credeam că revederea colegilor mei de promoție o să-mi facă bine, dar ar fi trebuit să ascult de sfaturile prietenului meu Barry. El, care avea experiență în genul acesta de evenimente, mă pusese în gardă asupra numeroaselor puncte de asemănare dintre o reuniune a foștilor colegi de școală și o adunare a foștilor combatanți. Grație magiei internetului, salonul meu se umpluse de bătrânei juvenili, altădată elevi plini de vioiciune, cu pahare de bere Regal în mână. Purtam toți etichete mici cu numele noastre pe reverul hainei. Așa am reîntâlnit-o pe Ingrid F., prietena mea de la șaptesprezece ani. Splendoarea aceea suedeză era acum ascunsă sub un strat gros de riduri, încât mi-au trebuit  câteva minute ca să-i accept fața cea nouă și să las să treacă tristețea îngrozitoare care era gata să mă cuprindă. Nu mă puteam împiedica să mă gândesc că era începutul sfârșitului. Pe scurt, entuziasmul pe care mi-l procurau aceste regăsiri s-a stins rapid. În cele din urmă, aș fi preferat să păstrez amintirea patinată a lui Ingrid, a frumuseții ei de blondă scandinavă, ale cărei plete i se unduiau pe spate.

După o astfel de experiență dezamăgitoare, decisesem să-mi arunc la gunoi lista și să mă opresc din bifarea obiectivelor. Dar nu mi-a folosit la nimic. Am învățat că, orice am face, viața ne prinde din nou în plasa ei.

În orice caz, Zoe nu figura pe lista mea. Ea a adormit în spate în timp ce scriu rândurile astea. Pisica doarme și ea, cuibărită la sânii lui Zoe. Cotoiul ăsta ratat deține de o mie de ori mai mult loc în inima ei decât mine, deși ea susține contrariul. Sunt obligat să mă sprijin de volanul mașinii, altfel mărturia mi se va pierde în hățișul literelor mele puchinoase. Or, eu vreau ca ea să străbată secolele: poate că unui iluminat îi va veni cândva ideea să înființeze, pornind de la scrierile mele, o religie care va face din Zoe noua Marie plină de har a anului 2200. Aș fi fondat eu însumi o astfel de credință, dar, de fiecare dată când o privesc dormind, mă apropii o dată în plus de creștinism. Mă consider a fi primul ei discipol, pentru că nu cred în nimic altceva decât în ea – Zoe mă apropie de Dumnezeu ca să mă îndepărteze și mai mult de El.

Cred că suntem în Nevada, se zăresc munți roșietici și cactuși singuratici, dar ea ar ști mai bine decât mine să o spună – n-am deloc simțul orientării, iar memoria începe să-mi joace feste. Mi se întâmplă, de pildă, să părăsesc un stat și să uit de care anume este vorba, la numai o oră după ce am trecut de panoul cu rămas-bun. Mai rău e că uneori nu am habar unde mă aflu, așa cum se întâmplă acum. Tatăl meu ar zice, desigur, că e din cauză că am locuit prea mult timp la New York și că viața citadină și-a pus amprenta asupra mea. Poate că nu ar greși, chiar dacă vârsta face acum parte dintre motivele de care trebuie să țin seama. Mă deplasez urmându-mi instinctul, ceea ce-mi provoacă uneori anumite probleme. Așadar, Zoe este cea care se ocupă de traseu și eu conduc, oricât de puțin firească ar părea o astfel de combinație. Mergem împreună în Canada, dar mai înainte facem un tur mic prin țară; o ocazie pentru ea ca să afle lucruri despre fauna și flora naționale,  deși Zoe este un copil instruit care nu se mulțumește doar cu documentarele de la MTV. Ea știe deja enorm de multe despre Statele Unite și restul lumii, se interesează de biografia scriitorilor europeni, a reținut o grămadă de citate în memoria sa mereu clocotitoare, iar când nu-mi toacă nervii, își petrece timpul citindu-mi cu voce tare poeme de autori mai mult sau mai puțin cunoscuți din Cuba si din Bahamas, ținuturile sale natale. A călătorit puțin însă, așa că sper ca drumul acesta pe care-l facem împreună să o marcheze până după moartea mea – detest să mă gândesc la detalii de genul ăsta. Îmi pune numeroase întrebări despre trecutul meu, dar aș zice că nutrește un soi de indiferență în privința istoriei vieții mele, o atitudine caracteristică celor tineri față de ceea ce li se pare îndepărtat, ca războiul sau căderea zidului Berlinului.

 

(Fragment din romanul „Flori pentru Zoe“ de Antonia Kerr, publicat la Editura Nemira)

 

 

731 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.