0
0
Cat de lugubră este filosofia modernă prin legitimarea modernității și prin atacul la adresa modernității.
Heidegger critica liberalismul și modernitatea, dar preia de la Kant ontologia finitudinii. Astfel, Heidegger e un critic al modernității, dar și un prizonier al modernității, lucru pe care, se pare, Alexandr Dughin nu îl observă, de vreme ce îl laudă pe Heidegger.
Asemeni autonomiei morale liberale, care secularizează rațiunea kantiană, apare individualismul (neo)liberal. Ontologia finitudinii heideggeriene reprezintă o altă deviere conceptuală. Ea afirmă autonomia ontologică a Dasein-ului finit. Aceasta este lipsită de heteronomia rațiunii prin energiile necreate palamite. În aceste condiții, se deschide calea spre violență și totalitarism. Nu mai trebuie să ne mire caracterul secolului XX. Acesta a fost, prin excelență, secolul crimei sistematice. Prin Kant, rațiunea își devine sieși scop și origine.
Este o rușine și o dovadă de pseudocultura a istoricilor ideilor liberali și ateI din Romania și din occident prin faptul că arunca la coșul de gunoi ideile revelate ale teologilor bizantini din primul mileniu. Acest lucru duce la barbarism, căci revelația nu este un produs al rațiunii umane.
Trăim un eveniment major în fenomenologie datorita filosofului Jean-Luc Marion, membru titular al Academiei Franceze. In ultima sa carte, „De Altundeva, Revelația„, Marion prezintă revelația ca un fenomen saturat care vine „de altundeva”. Nu este o simplă „dezvelire”
(apocalypsis în sens biblic, pe care Marion îl pune parțial deoparte la început), nici o cunoaștere propositională sau conceptuală pe care omul o poate stăpâni. Este auto-revelația lui Dumnezeu însuși (Seipsum revelare, conform Conciliului Vatican I și Dei Verbum de la Vatican II): Dumnezeu se dă pe Sine prin iubire (agapê), nu prin concepte.
După Jung, Eliade și Culianu, 3 coloși care au demonstrat că sacrul îl deține pe om, și astfel sacrul / mitul este structura de baza a psihicului, și nu omul enunța sau deține sacrul, iată că vine un fenomenolog care prezintă revelația divină sub același unghi, și totul realizat la nivel academic.
Un eveniment care se fenomenalizează după logica donației (nu a ființei sau a cunoașterii). Exemplul suprem: Hristos, fenomenul saturat prin excelență, care se dă în persoană prin cuvânt și față. Accesul la adevărul ei se face prin iubire, nu prin înțelegere rațională (invers față de Descartes: „iubește pentru a cunoaște”, nu „cunoaște pentru a iubi”). Adevărul revelat cere consimțământul prin credință și iubire.
Revelația nu are un „concept complet” (este un quasi-concept, la fel ca Dumnezeu); ea depășește orice orizont finit și reconfigurează întreg câmpul posibilității umane.
Dar revelația îl face pe om heteronom? Da.
Marion susține explicit că revelația decentrează eul autonom.
Omul devine cel dăruit, cel dat peste cap și predat donației. Subiectul suferă o anamorfoză. Intenționalitatea se inversează. Omul devine martor, nu stăpân al fenomenului. Revelația impune o heteronomie radicală. Inițial, este întâmpinată cu rezistență. Aceasta apare deoarece redefinește întregul câmp al posibilității. În același timp, contrazice autonomia rațiunii finite. Omul nu decide și nu controlează revelația. Ea vine din altundeva. Transformă receptorul. Îl face dependent de logica donației și a iubirii. Autonomia cedează în fața heteronomiei revelatoare.
Revelația îl „deține” pe om? Da, în sensul că omul nu o detine. Marion inversează complet raportul clasic. În tradiția metafizică (pe care o critică), omul crede că posedă revelația prin concepte și propoziții. La Marion, revelația îl deține pe om (îl „ține”, îl satură, îl predă). Omul este „atins” de ea, devine pasiv în fața excesului ei, suferă o desposesie a sinelui (așa cum Cristos se desposedează până la moarte). Nu omul „ia în posesie” revelația prin evidență rațională, ci revelația îl dăruiește pe om sieși și îl transformă.
Receptorul este „ținut” de paradoxul ei și de logica iubirii, nu invers.
Dar Marion merge mai departe și, deși e catolic, critica revelația așa cum o vede Toma de Aquino. Marion susține că Toma de Aquino este primul care elaborează un concept precis de revelație, dar tocmai acesta este și începutul problemei. La Toma, sacra doctrina devine o „știință divin inspirată”, o doctrină revelată care completează deficitul de cunoaștere al rațiunii naturale. Revelația este integrată în orizontul metafizic al ființei și redusă la o logică epistemologică și propozitională.
Astfel, revelația devine o sursă de propoziții omogene cu filosofia, subalternată sistemului științelor. Chiar dacă Toma afirmă superioritatea luminii divine, Marion vede aici o reducere: revelația este „posedată” conceptual de rațiune, închisă în logica lumii finite și a conceptului. Rezultatul: teologia riscă să devină o știință fără credință, ceea ce a și devenit, de altfel, odată cu Occam și, mai departe, cu Kant, Hegel, Heidegger, etc.
Marion vrea să deconstruiască această interpretare epistemologico-metafizică. El propune înlocuirea ei cu o logică a manifestării iubirii. Fenomenologia donației permite gândirea revelației pornind de la ea însăși. Revelația vine „de altundeva”. Ea este un dar pur. Nu trebuie redusă la concepte umane. Scopul este „teologizarea” din nou a teologiei revelației. Aceasta trebuie redată originii sale divine. Nu trebuie subordonată logicii filosofice a lumii.
Dacă acest articol v-a fost de interes, posibil să vă fie și acesta.
Happy
0 %
Sad
0 %
Excited
0 %
Sleepy
0 %
Angry
0 %
Surprise
0 %
