9
0
Descarcă de AICI: Tratat de dezinformare – Vladimir Volkoff
“Importantă nu este realitatea vieţii, ci ceea ce cred oamenii”, spune Muchielli, acest principiu fiind folosit de către dezinformatori de la calul Troian, considerat un mit al dezinformării şi până la apariţia internetului, perioada în care “ne înecăm în informaţie”. Deşi se consideră că societatea şi mentalitatea oamenilor a evoluat extrem de mult de la prima formă de dezinformare şi că ar trebui să nu cadă atât de uşor pradă manipulatorilor, dimpotrivă, oamenii sunt mult mai vulnerabili la aceste forme de intoxicare. Iar această vulnerabilitate creşte o dată cu scăderea gradului de cultură. Astfel, putem spune că “Tratat de dezinformare” este încă o carte de actualitate ce explică practicile de dezinformare existente şi în prezent.
Volkoff analizează în cartea sa felul în care se manifestă informaţia, ce implică aceasta, ajungând la concluzia că “informaţia nu conţine niciodată adevărul 100%”, “fiind o marfă denaturată.” Dezinformarea presupune manipularea opiniei publice (intoxicare) prin mijloace denaturate (propagandă), urmărind-se scopuri politice, interne sau externe. Însă dezinformarea merge până la a-l face pe cel care o săvârşeşte să devină el însuşi dezinformat. De-a lungul timpului, pentru ca procesul dezinformării să fie unul extrem de eficient au apărut numeroase cărţi care îi învaţă pe oameni cum să practice acest fenomen de manipulare a opiniei publice. Iar printre acestea s-a numărat şi “Arta războiului” scrisă de Sun Tzu unde “arta supremă a războiului constă în a învinge duşmanul fără luptă”, adică prin dezinformare, discreditarea valorilor tradiţionale ce distrug identitatea unui popor. Astfel, dezinformatorii discreditatau tot ce mergea bine în ţara adversă, implicau conducătorii în acţiuni ilegale, răspândeau discordia, îi întărtau pe tineri contra bătrânilor, ridiculizau tradiţiile adversarilor.
Dezinformarea apare peste tot, chiar şi în sursele pe care le-am considera sigure în mod normal. O dată cu apariţia tiparului şi înbunatatirea mijloacelor de distribuţie a cărţilor, dezinformarea a câştigat teren. Vladimir Volkoff dă exemple de cărţi ce aveau drept principal scop dezinformarea opiniei publice. Printre aceste cărţi s-a numărat Marea Enciclopedie fiind numită şi Calul Troian al Revoluţiei Franceze; “Voltaire” de Remy Bijaoui; Tree of Hate de Phillipe W. Powell. Dar dezinformarea şi-a găsit loc şi în manualele de istorie a unor state, în dicţionare de sinonime sau în celebra depeşă din Ems. Tehnicile de comunicare în masă au evoluat şi au adus o dată cu ele amplificarea fenomenului de dezinformare. Astfel, radioul a avut şi el dezinformatorii săi precum Goebbels sau Sefton Delmer.
Dictaturile nu au fost nici ele lipsite de atingerea dezinformării, iar printre marii dictatori care au practicat dezinformarea se număra Lenin sau Stalin. Pentru Lenin singurul adevăr era absenţa oricărui adevăr iar sintagma “justiţie” era voinţa partidului. Stalin a mers până într-acolo încât şi-a falsificat propriile sale date şi a făcut ca dezinformarea să între în domeniul ştiinţei trecute şi prezente prin minciuni atât de sfruntate că acum ar provoca râsul oricărei persoane care le-ar afla.
Comuniştii au reuşit prin dezinformare să facă opinia publică să uite de terorile, falimentul economic sau cei 100 de milioane de morţi. Drept dovadă, şi astăzi unii oamenii vorbesc despre acea epoca cu bucurie, dorind să o retrăiască. De asemenea, dezinformarea a ajuns să fie practică chiar de către serviciile secrete precum departamentul A din KGB ce a întreprins numeroase operaţiuni de inducere în eroare precum operaţiunea von Auen, svastika, Tanzania, Neptun, Transferul, Soljeniţân, Boeing şi KKK. Însă în Occident manipularea a fost mult mai slabă fiind concentrată în operaţiuni precum Old Filed, Danielle-Siniavsky, Sukarno. Dezinformarea s-a impus şi în vorbirea cotidiană mergându-se pe principiul că rationarea oamenilor poate fi deformată prin cuvintele potrivite. Astfel, s-a creat limba de lemn care nu urmarea să transmită ceva ci doar să provoace un anumit efect. Dar pentru obţinerea efectului dorit dezinformarea nu se practică oricum, ci trebuie să existe clientul, agentul, transmiţătorii şi ţinta dar şi anumite metode precum studiile de piaţă, suporturile, o temă care să fie tratată, cutiile de rezonanţă. Iar dacă aceasta reuşeşte întru-totul se ajunge la satanizare, maniheism sau psihoză.
Vladimir Volkoff arată numeroasele moduri prin care poate fi practicată dezinformarea, printre aceastea numărându-se negarea faptelor, inversarea lor, amestecul dintre adevăr şi minciună, camuflajul, interpretarea, generalizarea, ilustrarea. Se ajunge la logomachie sau lupta cu cuvintele prin care se încearcă înjosirea duşmanului.
Pe măsură ce tehnologia a evoluat putem vorbi de mijloace de dezinformare mai subtile, cărora la o prima vedere le-am fi acordat un gram de veridicitate. Astfel, apar numeroase imagini trucate cu efecte speciale sau filmări false, dar şi imaginile subliminale care nu pot fi percepute cu ochiul liber dar rămân în subconştient influenţând deciziile individului. S-au remarcat şi mesajele clandestine auditive transmise de anumite trupe de muzică care instigau la violenţă, sinucideri sau satanism.
Volkoff prezintă în cartea sa un adevărat studiu de dezinformare intitulat “Operaţiunea Bosnia”. Aceasta a fost pusă la cale de agenţia RuderFiin şi urmarea ca sârbii să fie văzuţi drept nazişti. S-a recurs la numeroase tertipuri împotriva sârbilor precum distrugeri, purificare etnică, lagăre, violuri, camere de gazare. Operaţiunea a dat naştere mai târziu la fasificarea istoriei, în manuale apărând numeroase informaţii eronate cu privire la sârbi.
Însă tehnologia a evoluat şi mai mult, ajungându-se la ceea ce se numeşte războiul informaţiilor, adică utilizarea ofensivă şi defensivă a informaţiilor şi a sistemelor de informare pentru a exploata, corupe şi distruge informaţia. Prin intermediul acestor sisteme oamenii sunt manipulaţi să deţină informaţii deformate. Acest concept, este utilizat în scop militar dar şi cibernetic, internetul fiind astăzi la fel ca limba lui Esop, cel mai bun lucru din lume şi totodată cel mai rău, bazându-se mai puţin pe calitatea informaţiei.
Câştigând din ce în ce mai mult de pe urma celor care o practică, dezinformarea a devenit o modalitate de a trăi. Inclusiv presa, cea care ar trebui să ofere o informaţie exactă, completă, o transmite din în ce în ce mai mediocru.
Ce ar trebui să facem ? Volkoff spune că este necesar să ne formăm opinii proprii asupra subiectelor la care avem mai multe surse de informare, să practicăm spiritul de contradicţie, să depistăm simptomele unei campanii de dezinformare. Însă toate aceste lucruri ne sunt îngreunate întrucât am ajuns să trăim timpuri în care oamenii cumpără opinii gata fabricate iar adevărul este mereu tratat cu sperficialitate. Tot Volkoff precizează că informaţia ar trebui folosită cu veneraţie religioasă pentru a putea fi transmisă altuia. Şi probabil aici ar trebui să ajungem. Însă acest lucru, pare unul imposibil în societatea actuală. “Diagnosticarea bolii nu e totuna cu vindecarea ei, dar rareori o boală poate fi vindecată fără a-i stabili diagnosticul.” Rareori…adică niciodată, am fi să îndreptăţiţi să credem, recenzie preluată de pe blogdescris.wordpress.com.
