Motto: „În loc să conducă Iranul către ruină, conducătorii săi ar trebui să abandoneze teroarea și să facă Iranul mare din nou.” (Donald Trump, Președintele SUA)
„Acești clovni americani care mint și spun că ei sunt cu poporul iranian vor vedea cine este cu adevărat poporul Iranian.” (Ali Khamenei, Ayatolahul Iranului)
Uciderea generalului Soleimani, apreciată ca „asasinat” de către conducerea statului iranian și ca „o lovitură defensivă” de către administrația americană, a redeschis, brusc și în mod tragic, interesul omenirii pentru zona Orientului Mijlociu. Zgomotos sau discret, în Orientul Mijlociu se joacă una dintre cărțile importante, câștigătoare ori pierzătoare, ale zilelor ce vin. Și, nu numai pentru cei care trăiesc în zonă. Ar fi o enormă greșeală să ne închipuim că ceea ce se petrece acum pe pământul fierbinte al semeții Persii este întâmplător și ne important pentru noi. Această furtună ne poate afecta pe toți.
Un dans pasional
Timp de cel puțin un secol, relațiile dintre USA și Iran s-au asemănat unui pasional dans sud-american. Un pas înainte, unul înapoi. Prietenie și adversitate. Îmbrățișare și respingere. Două state, cu destinele împletite de istorie și cu întâlniri marcate de interese și lăcomie. Așadar, să urmărim derularea acestei fascinante coregrafii de iubire și de ură!
Au fost un pas șovăielnic înainte atunci când SUA încercau să profite de disputa dintre Marea Britanie și Rusia pentru dominația în zonă, cireașa de pe tort fiind accesul la imensele rezerve iraniene de petrol. Apoi, un pas înapoi la vremea orchestrării de către CIA a loviturii de stat (Operațiunea Ajax) soldată cu îndepărtatrea de la putere și arestarea prim-ministrului Mohammad Mosaddeq. „Mai degrabă au fost la mijloc considerente geostrategice, decât nevoia de a distruge mișcarea Mosaddeq, de a stabili un regim dictatorial în Iran sau de a obține controlul asupra petrolului Iranian.” afirma Mark J. Gasiorowski în cartea sa „Mohammed Mosaddeq și lovitura de stat iraniană din 1953”. Din nou un pas înainte pe vremea șahului Mohammad Reza Pahlavi, când SUA au avut acces deplin la resursele iraniene și, în schimb, au acordat facilități economice importante. Ba chiar au permis participarea Iranului la programul nuclear Atomii pentru Pace inițiat de președintele Eisenhower în anii 50. A urmat un uriaș pas înapoi după revoluția ayatolahului Khomeini din 1979. Criza ostaticilor, îngețarea schimburilor comerciale, postarea SUA de partea irakiană în războiul Iran-Irak, au caracterizat această perioadă. Din nou pas înainte când președintele Reagan (deși a negat ulterior) a intermediat un important export de armament către Teheran în încercarea de a relua relațiile cu Iranul pentru a se folosi de influența acestuia spre a elibera ostaticii americani din Liban. Pasul înapoi ce a urmat este caracterizat de lansarea Operațiunii Prayng Mantis în Golful Persic și doborârea zborului comercial Iran Air Flight 655 deasupra strâmtorii Hormuz cu racheta lansată de pe nava de război americană USS Vincennes. În strânsa îmbrățișare, când aspră când mângâietoare, următorul pas înainte, timid de astă dată, a fost făcut de administrația Bush care, din interes de natură strategică, a inițiat în relație cu Iranul demersul denumit „goodwill begets goodwill” („bunăvoința naște bunăvoință”). A venit imediat pasul înapoi. În urma tragediei din 11 septembrie 2001, Iranul a fost trecut pe lista statelor susținătoare a terorismului și introdus în „axa răului” alături de Coreea de Nord și de Irak.
Dansul acesta, când tandru când violent, părea să placă ambilor parteneri. Le oferea posibilitatea de a-și demonstra potențialul.
Pașii înainte și înapoi s-au succedat în ritm tot mai alert, ca într-un tangou nebun, până în zilele acestea. Deși voltele sunt nenumărate, să admirăm câteva dintre piruetele fulminante ale incredibilului spectacol! Vi le amintiți? Isteria iscată odată cu decizia Iranului de a obține uraniu îmbogățit – „Lumea se confruntă cu un pericol grav din partea regimului radical din Iran” (declarația aparține președintelui Bush). Operațiunile secrete desfășurate de SUA pe teritoriul iranian, cu bugete ce depășeau 400 milioane de dolari, având ca scop declarat destabilizarea regimului aflat la putere. Scandalul dronelor operate de CIA în spațiul aerian al Iranului și capturate de armata iraniană. Incidentele navale SUA/Iran din Strâmtoarea Hormuz. Înțelegerea bilaterală privitoare la stoparea planului nuclear iranian și ridicarea sancțiunilor economice impuse de SUA. Retragerea bruscă, unilaterală, dictată de administrația Trump, din așa-zisa ”Iranian Nuclear Deal” și reluarea sancțiunilor economico-financiare din partea americanilor. Boicotarea, din partea iraniană de astă dată, a oricăror discuții cu SUA – ”Nu va fi război, nici negocieri cu SUA (…) Chiar dacă vreodată – imposibil de admis azi– vom ajunge să negociem cu SUA, niciodată n-o vom face cu actuala administrație americană” declara furios, în 2018, ayatolahul Khamenei. Sporirea insuportabilă a tensiunilor din anul 2019, inclusiv incidentul din Golful Oman și doborârea dronei americane. Uciderea demonstrativă a generalului iranian Qassem Soleimani…
De ce Soleimani?
Au trecut mai bine de trei săptămâni de la uciderea generalului iranian. Oficialitățile Casei Albe nu au reușit nici până azi să explice, într-un mod credibil, motivul pentru care Soleimani a fost spulberat, împreună cu automobilul în care se afla, de încărcătura explosivă a dronei americane. Declarațiile date, imediat după eveniment și mai apoi, par a se întrece în ambiguități.
Departamentul de stat a declarat că generalul iranian avea mâinile pătate cu sânge american și că era direct responsabil de moartea a sute de americani.
Care americani, când, unde? Sunt întrebări rămase fără un răspuns plauzibil.
La rândul său, Pentagonul l-a acuzat pe Soleimani (fără a prezenta dovezi) că, în zilele anterioare morții sale, a ordonat un atac în care o rachetă a ucis în Irak un contractant american și a rănit câțiva dintre oficialii ce îl însoțeau – „Soleimani nutrea planuri de a ataca diplomați americani și membri ai serviciilor noastre din Irak și din întreaga regiune.”
Parcă pentru a nu rămâne dator în bâlbâieli, Secretarul de Stat Mike Pompeo afirma: ”Nu pot să spun prea multe despre natura pericolului, dar poporul american trebuie să să afle că decizia președintelui Trump de a-l elimina pe Quassem Soleimani de pe câmpul de luptă a slavat vieți americane (…) riscul de a nu face nimic era enorm”
Îmbrăcat cu uniforma sa de general, Mark Alexandr Milley, Chairman of Joint Chiefs of Staff, susținea că: „Soleimani planifica un atac iminent și sinistru împotriva diplomaților americani și personalului militar, dar noi l-am prins în acțiune și am terminat cu el (…) El planifica, coordona și sincroniza operațiuni de luptă împotriva militarilor americani din regiune și acestea erau iminente.” Tot generalul Milley s-a confesat presei că dacă Soleimani n-ar fi fost eliminat, atunci el și alți factori de decizie ar fi fost culpabili de neglijență.
Am mai putea cita încă o duzină de declarații asemănătoare emise, pe întreaga scară ierarhică, de la președintele Trump până la reprezentanți ai serviciilor secrete, de la senatori cu înalte aspirații politice până la militari de grade inferioare. Factorul comun? Ambiguități, generalități, lozinci.
Pentru orice observator obiectiv era clar că, spre sfârșitul anului 2019, relațiile antagonice dintre SUA și Iran ajunseseră într-un punct critic. Un punct care impunea acțiuni decisive. Uciderea generalului Soleimani ilustrează cum nu se poate mai bine o astfel de acțiune și, după cum faptele ulterioare o arată, aceasta poate fi prima lovitură dintr-o serie mult mai largă și mai diversificată plănuită de ambele părți.
În același timp, întreaga operațiune americană seamănă ca două picături de apă cu un test. Un test care a permis să se măsoare puterea de reacție a regimului Khamenei, să se afle care este comportamentul prietenilor puternicilor ai Iranului: Rusia și China, să se verifice loialitatea aliaților din NATO și, în același timp, să se sondeze atitudinea electoratului autohton. Desigur, dintr-o milion de motive, SUA nu-și vor permite niciodată să recunoască o asemenea intenție. De aici, poate, și ambiguitatea explicațiilor prezentate presei.
O Primăvară Persană în perspectivă?
Dacă ar fi să luăm în considerare întregul set de acțiuni care au precedat și care au urmat actului violent împotriva oficialității iraniene și, apoi, să-l comparăm cu suita de evenimente premergătoare Primăverii Arabe, o Primăvară Persană pare extrem de probabilă.
Între multele fapte, la vedere sau subterane, care susțin afirmația de mai sus, câteva sunt evidente:
– explozia imediată, mult prea bine organizată, de proteste interne împotriva regimului Khamenei. Proteste menite să estompeze cât mai repede, cel puțin în ochii opiniei publice internaționale, valul de ură antiamericană izbucnit după atentat și, exacerbat apoi, cu ocazia înhumării generalului Soleimani;
– agitația, devenită ostentativă, a opoziției externe anti Khamenei. Personalizată prin grupuri bine organizate, sprijinită copios de SUA, opoziția din afara Iranului are ca misiune, conform expresiei utilizată de Administrația Tramp, să exercite „o presiune maximă” asupra regimului Khamenei. Între grupările ostile ayatolahului se detașează gruparea Mujahideen-e Khalq (MEK). Aceasta îi are ca sprijinitori ardenți pe John Bolton, consilier pentru securitate națională, și pe avocatul personal al președintelui, Rudolph W Giuliani. Cu predilecție în ultima perioadă, între MEK și oficialii americani au loc contacte tot mai dese. Intențiile administrației Trump de înlăturare a regimului Khamenei cu forțe iraniene sunt arătate fără nicio reținere. Încă din în 2017, la întâlnirea cu MEK de la Paris, John Bolton, participant din partea SUA la manifestare, a afirmat: „Există o opoziție viabilă la regimul anatolahylor, și această opoziție se află azi aici, în centrul acestei încăperi (…) Comportamentul și obiectivele regimului nu au în vedere schimbări și, de aceea, singura soluție este schimbarea regimului însuși”;
– principalii aliați ai Iranului, Rusia și China, au avut reacții extrem de firave vizavi de actul violent al SUA. China și Rusia au și ele propriile probleme, confruntându-se fiecare cu situații gata să degenereze, greu de controlat. Rusia: Estul Ucrainei și Crimeea. China: Taiwanul, Hong Kong-ul și, mai nou, apariția ”virusului ucigaș” despre care nu se știe dacă a apărut în mod natural sau a scăpat (din greșeală sau intenționat) din vreun laborator al morții. Prin urmare, SUA au înțeles că, în eventualitatea declanșării unei revoluții în Iran, este foarte puțin probabil să se confrunte și cu o ripostă hotărâtă din partea celor doi;
– pe plan intern, Donald Trump, aflat în ultimul an de mandat (și dorindu-l probabil pe al doilea), nu va avea decât de câștigat prin reducerea la tăcere a Iranului, un stat catalogat drept terorist și devenit acum un pericol real, palpabil, pentru cetățeanul american;
Prin urmare, nu ar trebui să fim surprinși dacă, în primăvara anului 2020, ne-am confrunta cu o revoluție sângeroasă în Iran. Condițiile pentru declanșarea ei sunt pregătite. Și aproape coapte.
Teodor PALADE
Sursa: teopal.ro