3
0
Distincţia lui Dimitrie Gusti între popor şi naţiune. Poporul e o stare „naturală”, pe când naţiunea e voinţă de a face istorie.
Nu‑i suficient ca un stat să se considere, după constituţie, stat naţional, ci mai trebuie să fie naţional în practica politică, economică şi spirituală. Altfel, se iscă o antiteză între naţiune şi stat, încât statul devine antinaţional, cum i s‑a întâmplat în dese rânduri şi României.
Parafrazându‑l pe Eminescu, naţiunea este stăpânul statului, nu statul stăpânul naţiunii.
Extinzând viziunea lui Gusti, între 1965‑1989, n‑a existat naţional‑comunism, ci un stat dictatorial bolşevic instaurat de invadatori la 30 decembrie 1947, care a încercat să se descotorosească de sub stăpânirea străină. Naţiunea nu poate fi niciodată comunistă sau capitalistă, doar statul.
Ignorarea naţiunii, spune D. Gusti, duce la concepţii extremiste: pe de o parte, exacerbarea individualismului, începând cu Marea Revoluţie Franceză, de la care se revendică liberalii, iar, pe de alta, statul totalitar, oprimator al naţiunii. Orice extremism este utopic, antiteza organiscismului naţiunii.
Anglia a avut cea mai puternică opinie publică între statele lumii, cu un organicism catalizat de cultură şi pragmatism. Toate legile importante din secolele XVIII‑XIX au fost impulsionate de opinia publică. Ba chiar s‑a spus că Anglia este singurul stat din lume fără Constituţie. Altminteri, şi sora ei, SUA, care‑i va lua locul ca putere imperială mondială, are o constituţie sumară, iar Anglia n‑a mai ieşit, practic, din Instrument of Government (1653), din timpul lui Cromwell. Constituţiile stufoase sunt nu numai instabile, dar şi nefuncţionale, uşor de încălcat, fiind create, de cele mai multe ori, prin imitaţie. Statul românesc arhaic se conducea după codul nescris al obştei şi, datorită lui, naţiunea a putut răzbi milenii.
Cine este îndrituit să facă legile? Constituţia Revoluţiei Franceze, cea cu „drepturile omului”, de la 1791, are precedent în Constituţia Statului Virginia de la 1776, plus voinţa naţiunii de inspiraţie rousseauistă. Voinţa naţiunii, ca voinţă populară, urmează însă legea creştină a justiţiei Mântuitorului. Acest izvor primordial este uitat, din păcate, de legiuitorii moderni, producând legi multe, contradictorii, ambigue, sortite a fi ignorate, încălcate, sfidate.
Orice lege vizează persoana, iar persoana este dogmă centrală a creştinismului. Libertatea persoanei are întotdeauna un conţinut transindividual, căci nu e liber cu adevărat cineva decât prin împlinirea dorinţei verticale ca depăşire a individului care doreşte deviant. A dori după Hrist, nu după Antihrist. Deşi nu intuieşte arheul justiţiei, Gusti spune totuşi: „cine doreşte a da libertăţi, să se gândească mai întâi de a forma personalităţi”. Personalitatea este persoana luminată, încât „nu trebuie să uităm că lumina continuă va veni de sus, oricâtă putere vine de jos”. Puterea fiind lumească, pe când lumina – cerească. Din unirea lor se naşte ceea ce Părintele Stăniloae a numit lumea‑ca‑lumen.
- Rădulescu‑Motru a elaborat o filosofie a personalismului energetic, izvorâtă din necesităţile ridicării poporului român la rang de naţiune înalt creatoare. D. Gusti a gândit, în schimb, o uriaşă acţiune pragmatică, sociologică, începând cu 1910, pusă în practică din 1925, cu extindere în toată ţara, în anii următori. Casa Regală a fost sensibilă atunci la programul Institutului Social Român şi a creat Casa Culturii Poporului. Gusti a demarat activitatea echipelor studenţeşti şi a intelectualilor satului, care să întreprindă realizarea monografiilor săteşti, ca primă treaptă spre o ştiinţă a naţiunii din care să izvodească apoi marea construcţie europeană a românismului. Din imbolduri similare, s‑au născut şi alte proiecte interbelice: legionarismul, criterionismul lui Cioran, al lui Vulcănescu, Eliade şi Noica. Dintre toate însă istoria a decis pentru cel mai slab proiect şi cel mai primejdios: comunismul.
Deviza lui Gusti: „Cultura creează naţiunea”. El voia să introducă această axiomă într‑o viitoare Constituţie a ţării. Contemporanii noştri au eliminat, pur şi simplu, rolul culturii din renaşterea naţiunii aflată în agonie de trei decenii.
Gusti atrage atenţia că acolo unde există un partid unic avem de a face cu o flagrantă contradicţie în termeni. Un partid unic nu poate exista, căci, în lipsa altuia care să i se opună, moare. Conform acestei puneri în logică, partidele comuniste n‑au existat decât în perioade scurte de timp, atunci când se aflau în opoziţie. Partidul Comunist din România, cel ajuns la putere, ca unic, a fost cadavrul ilustru al Dragonului din Alca: toată lumea tremura în faţa lui, dar nimeni nu bănuia că e mort.
Deşi cuvântul partid derivă din latinescul pars, o grupare nu poate fi considerată partid dacă susţine idei şi interese partizane, iar nu de interes general: „De aceea clica, în care membrii urmăresc numai satisfacerea intereselor personale, nu este un partid politic”, precizează Gusti, confirmându‑l pe Eminescu. Consecinţa: de la „democraţie” la cleptocraţie nu a fost decât un pas.
În faţa farsei partidului unic, bolşevicii şi‑au exprimat, la vremea lor, intenţia de a înlocui partidele politice cu formaţiuni în stare să absoarbă suveranitatea naţională, care era atribut al statului. O clipă, Gusti pare încântat de arhitectura Constituţiei sovietice, unde admiră structura piramidală care permitea, teoretic, ca guvernarea să aibă „rădăcini adânci în masele populare”. Sesizează că sovietul „are atribuţii atât legislative, cât şi judiciare” şi e de mirare că nu întrevede aici cea mai mare primejdie în distrugerea democraţiei.
În secolul al XIX‑lea, F. Rohmer clasifica partidele după vârstele omului: copilăria – partidele radicale; tinereţea – partidele liberale; maturitatea – conservatoare; bătrâneţea – partidele absolutiste. O „naivitate sociologică”, apreciază Gusti.
Dacă e să găsim o excepţie în istoria Rusiei, comparativ cu expansionismul necurmat, surprins de basarabeanul Ion Iachim în Istoria expansionistă a Rusiei, apoi aceea părea să vină de la ultimul ţar, Nicolae al II‑lea. În 1898, pe 24 august, el a lansat un manifest care chema toate statele lumii la dezarmare generală şi la instaurarea unei păci generale. Consecinţa acestui kantianism creştin: asasinarea ţarului împreună cu întreaga familie.
Ideea păcii universale a lui Kant venea din dogma creştină a libertăţii persoanei transferată la conceperea statului ca persoană morală. Împerativul categoric se concretiza în şase porunci preliminare: 1) să nu se încheie păci ascunse, care lasă loc revanşelor şi răzbunărilor; 2) orice stat să nu fie anexat la altul prin nici o metodă (moştenire, schimb, cumpărare, cucerire); 3) desfiinţarea armatelor permanente care împovărează financiar statele şi transformă pe ostaşi în maşini ucigaşe, care sunt contrariul persoanei omeneşti; 4) interdicţia împrumuturilor de stat pentru campanii războinice; 5) interzicerea amestecului în forţă în afacerile interne ale altui stat; 6) în cazul în care s‑au declanşat conflicte armate, părţile să se abţină de la acte duşmănoase, neleale, care să compromită dialogul în vederea păcii. (Gusti le înregistrează şi le comentează pe toate.)
Kant îşi dezvolta ideile, împărtăşindu‑le unui abate francez, Irène Castel de Saint‑Pierre, la începutul secolului al XVIII‑lea. Bineînţeles, ideile celor doi au fost catalogate imediat simple fantezii, când ele ar fi fost singurele norme realiste, creştine ale Europei. Nu întâmplător, astăzi, fundamentul creştin al bătrânului continent e din ce în ce mai mult periclitat, moştenire a pretinsului „secol al Luminilor”!
Gusti vedea în manifestul ţarului Nicolae al II‑lea continuarea demersurilor lui Kant. Practic, atitudinea ţarului era o adevărată minune în raport cu acuzaţiile lui Eminescu aduse regimurilor ţariste lacome după cuceriri. Ziaristul de la „Timpul” atribuia, în studiul Basarabia, acest expansionism barbar lipsei geniului filosofic kantian în sânul intelighenţiei culturale şi politice la Petersburg şi Moscova: „De aceea ni se pare că din nefericire ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urât care‑i face să caute în cuceriri ceea ce n‑au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a‑l împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţia rusească”. Principala ieşire din cutuma pravoslavnică a ţarului Nicolae al II‑lea consta, aşadar, în concordatul dintre ortodoxie şi raţiunea practică a lui Kant, ceea ce ameninţa cu o ruptură de panslavismul tradiţional. Manifestul ţarului a făcut senzaţie, la vremea lui, în Europa, căci nu mai venea de la un filosof „visător”, cum era văzut Kant prin ideea păcii universale, ci de la un cap încoronat. După un an, la Haga, s‑a organizat primul Congres al Păcii, urmat, în 1907, tot acolo, de prima Conferinţă mondială pe aceeaşi temă. Haga va găzdui şi primul Tribunal Internaţional spre judecare a diferendelor dintre state. Antihrist însă îşi va lua revanşa, împingând Europa spre conflagraţia mondială din 1914‑1918 asociată cu Revoluţia bolşevică. La orice idee hristică de împăcare a popoarelor vine replica antihristică a violenţei malefice. La mesajul kantian al abatelui Saint‑Pierre s‑a răspuns cu răboaiele lui Frederic cel Mare. Lui Kant i s‑a răspuns cu violenţele Revoluţiei Franceze şi cu cele napoleoniene; ţarului Nicolae cu Primul Război Mondial; fiinţării poetice heideggeriene i s‑a opus cel mai devastator război mondial etc. Întotdeauna războiul arată moştenirea barbară din om, incapacitatea de a pune capăt crizei sacrificiale, cea care dictează răzbunarea perpetuă. Gusti crede că oamenii „se bat din obişnuinţă”. Nu. Se bat din cauze obscure, pe care nu le înţeleg, deşi le găsesc lesne motivaţii. Oamenii nu înţeleg că lumea nu are consistenţă ontologică, ci doar una dialogică (Dumitru Stăniloae).
Acelaşi Gusti mai observă că pacifistul crede că, aşa cum a dispărut duelul, va dispărea şi războiul. În realitate, lumea, în opacitatea ei materială, e oricând predispusă a recădea în barbarie şi în semibarbarie (Eminescu) precreştină. O statistică arată că între 1696 î.Hr. şi până în 1861 d.Hr. au fost doar 227 de ani de pace şi 3130 de războaie, adică un an de pace la 13 de războaie!
Nu e de mirare că un adversar declarat al creştinismului, Nietzsche, a făcut elogiul războiului: „Războiul şi curajul au săvârşit mai mari fapte decât iubirea aproapelui. Nu mila, ci curajul vostru au salvat până acum pe victime!” (Aşa grăit‑a Zarathustra). Se dovedeşte din nou că Nietzsche a înţeles ca nimeni altul mecanismul victimei ispăşitoare în istoria omenirii. Dar el a decis pentru soluţia precreştină.
Proudhon, înaintea lui Nietzsche: „Filantropi, voi vorbiţi de suprimarea războiului, luaţi seama de a nu degrada specia omenească!” Ce adevăr se ascunde în această filosofie a războiului? Răspunsul se găseşte în Eminescu şi în Ştefan Lupaşcu: lumea se sprijină pe contrarii, dar războiul înseamnă tocmai suprimarea lor. Proudhon şi Nietzsche produc confuzii ale punctelor de vedere.
Adepţii războiului şi cei ai păcii fac filosofii partizane, oricât de solide le‑ar fi argumentele. Hugo Grotius (1583‑1645) a încercat să se posteze, simultan, în ambele antiteze, vorbind de un drept al războiului (de apărare?) şi de un drept al păcii, fiecare cu codul lui specific. Ceea ce nu înseamnă că a şi rezolvat problema contrariilor, deşi el are intuiţia a două niveluri de Realitate. Grotius se baza de dreptul condamnării la moarte, care n‑ar fi asasinat. Dar lumea contemporană, în mare parte, a eliminat condamnarea la moarte, ca semn al apropierii de porunca să nu ucizi. Atunci, mai poate exista un drept al războiului?
Grotius restrângea dreptul de a ucide în război numai ca pedeapsă asupra celor care fac războiul, eliminându‑l din sfera nebeligeranţilor. Aceasta e calea legitimă a războiului de apărare, căci războiul de agresiune înseamnă eliminarea oricărei instanţe nepărtinitoare, în primul rând a instanţei divine, ultima dintre toate. Ignorarea acesteia este semnul cel mai izbitor al recăderii în barbarie, cu atât mai mult cu cât războaiele se pretind a fi şi religioase.
Filosofia războiului de apărare a fost definitivat de Fichte. A ucide, în acest caz, înseamnă a apăra viaţa.
Nevoia de justiţie este atât de profundă în om, încât beligeranţii simt nevoia/chemarea unui arbitru care să‑i judece. Naţiunile moderne au descoperit în opinia publică internaţională supremul judecător şi întreaga lor propagandă încearcă să‑şi „legitimeze” faptele în faţa acestui judecător manipulabil.
Filosofia politică a Evului Mediu: un imperiu sub un împărat creştin spre a realiza pacea universală. Idee susţinută, înaintea lui Kant şi a lui Saint‑Pierre, de teologul portughez Francisco Suarez şi de filosoful german Christian Wolf. Saint‑Pierre milita pentru o federaţie de state creştine (24 la număr), în care fiecare să aibă drept de un vot, iar diferendele să fie rezolvate de un tribunal de arbitraj. El preconiza şi o coexistenţă paşnică şi cu statele mahomedane. Ideea a răzbătut până la Nicolae al II‑lea, reluată cu proiectul Uniunii Europene.
Dar drepturile omului fără dreptul naţiunilor, avertiza Dimitrie Gusti, sunt vorbe‑n vânt: „Căci, într‑adevăr, ce înseamnă individul singur, izolat, fără naţiunea din care face parte? Nimic”.
Atinsă de boala autonomismului instituţional, Biserica, îndeosebi cea occidentală, s‑a depărtat de comuniunea euharistică prin atitudinea faţă de război. Creştinism înseamnă abolirea răzbunării, deci a războiului. Dar Sf. Augustin a încercat să‑l justifice prin unele pasaje din Noul Testament, emiţând teoria războiului drept. Consecinţa: cruciadele cu funcţie providenţială. Joseph de Maistre considera războaiele ca pedepse ale lui Dumnezeu pentru viciile umanităţii.
Creştinismul (şi nimeni pe lume) nu poate decide asupra violenţei războaielor, dar oferă soluţia cea mai realistă de rezolvare a crizei. Spre acolo tinde şi sociologia naţiunii a lui Dimitrie Gusti.
